O vârstă a vîrstelor

O căutare a sinelui la o vîrstă propice recapitulărilor duce la mișcarea centripetă a versurilor lui Radu Ulmeanu. Avem a face cu o multitudine de secvențe ale prezentului și trecutului pe care centrul subiectiv se străduiește a le capta în perspectiva unei unități. La un moment dat aceasta apare girată de simțămîntul tradiționalei integrări obștești: „Am moștenit pămîntul, am moștenit lumea,/ acesta e sloganul popular;/ tu, fratele meu, ți-ai moștenit partea ta,/ tu, sora mea, ți-ai avut partea de asemeni.// Doar eu m-am moștenit pe mine însumi,/ doar umbra mea e ca pasărea în zbor/ ciripind, fluturîndu-și aripa/ peste oglinzile lacului.“ (Moșteniri). Eul se confruntă cu Celălalt, într-un proces care se poate complica în măsura în care își simte amenințată suveranitatea naturală. Versurile clocotesc de energie precum o reacție la relaționările ce i se ivesc în cale. Alteritățile factorului auctorial pot fi stimulatoare prin extremitățile lor: „Pentru mine însumi sunt nemuritor/ pentru cîinele vecinului – un biet infractor/ pentru îngerul ce trece în zbor razant deasupra casei mele/ sunt ghimpele de trandafir/ în care își zgîrie tălpile.“ (Cauza). Supremația absolută a ființei e însă tulburată în fiecare dimineață de o pasăre care o îndeamnă să vadă „cum toate ale lumii o iau la vale/ cum totul se destramă și se prăvale“ (Poveste). Consecința e dezastruoasă: „îmi iau pumnul de somnifere/ să nu aud pasărea lui Dumnezeu cum zbiară și sufletu-mi cere“ (ibidem). Dificila încercare se raportează la întrebarea hamletiană: „ce alegere oribilă/ între a fi și a nu fi/ dilema clasică/ a îndrăgostiților“ (Intri). Drept care subiectul recurge la un antidot eficace al crizei, iubirea. Nu puține texte exprimă celebrarea unei iubiri ce n-a cedat anilor, de-o prospețime care aduce în scenă un continuu prezent mirific. Culegîndu-i roadele confesive, poetul pare intemporal: „Lacrimă cu trup de femeie/ femeie cu nume de alinare/ două minuni una în alta“ (Sudoarea însîngerată). Sau: „Noaptea visez tot felul de lucruri/ apoi visez că visez/ atîtea chestii frumoase/ cu femeia destinului/ îmbrăcată în culorile acestuia/ dezbrăcată de fuste și idealuri/ redată doar mie“ (Noaptea). Sau chiar: „Am început să-mi condensez sentimentele/ și sunt gata să umplu țara întreagă/ cu vagoane de iubire solidificată/ pe care nu mai știu unde s-o depozitez“ (Fulgerări). Cînd spectrul senectuții apare totuși, înamoratul are la îndemînă replici calmante. Una e de o natură domestică, în registru modern: „N-o să mor înainte de a-i spune iubitei/ fii liniștită, mai am încă doi, trei ani de trăit/ și apoi/ cînd va veni termenul/ cu două sau trei zile înainte/ o voi duce să-i arăt cum funcționează centrala termică/ și sistemul de irigare al grădinii“ (Poem bombastic). Vitalitatea genealogică reprezintă un factor demn de luat în seamă: „în familia mea/ bărbații mor pe la 94-96 de ani“ (ibidem). Experiența eroticească are asupra bardului benefice efecte transformatoare: „vocea mea a căpătat un timbru ciudat/ e mai sonoră, mai aspră, mai melodioasă“, „ochii mi se leapădă parcă de mine“, „brațele nu mai atîrnă, nu se bălăngăne/ ca limba de clopot într-o partea și alta/ ca o cometă rătăcită“, „urechile îmi stau ciulite la orice mișcare a ta/ la freamătul picioarelor tale clătinînd universul“. Concluzia e patetică: „Nu mai am inimă, mi-ai smuls-o și ai lăsat-o undeva“ (De cînd te cunosc). Dacă făptura iubită, în clipa în care partenerul a atins-o cu mîna, se luminează orbitor „ca soarele răsărind în noaptea polară/ incendiind orizontul de ghețuri și de zăpezi“, acesteia i se adresează un îndemn mistic: Ridică-te, pășește-mi pe gînduri ca Iisus peste ape/salvînd pentru totdeauna lumea de demonii ei/ pierzîndu-mă astfel numai pe mine/ rătăcit în ploaia ta de scîntei“ (Răsărit). Cuprins de frenezie, autorul se arată capabil de o replică de cosmică natură: „Putea-voi să mă întunec,/ sau voi putea să răsar/ la limita orizontului tău/ ca globul soarelui funerar“ (Poem matinal). Cu toate acestea nu învăpăierea erosului pune capăt periplului liric. Reîntorcîndu-se la ținta d-sale de căpetenie, cea a unei sinteze a existenței, Radu Ulmeanu prefiră nuanțele, se temperează. Devine pe alocuri elegiac. Meditația finală îl proiectează nu numai în ipostaza scriptică („Nu am nimic să-i dau lumii în care trăiesc/ decît aceste coli de hîrtie/ pe care adun din cînd în cînd/ cuvinte“ – Picătura), ci și în cea eschatologică: „Logosul divin înseamnă iubire/ oricum manifestîndu-se la facerea lumii/ prin energia care a explodat./ În continuă transformare,/ mortificare/ prin îndepărtarea de principiul prim.“ (Principiul). Nu o dată poetul îndreaptă un ochi noros asupra epocii noastre: „La pas, la pas, la popas/ la răspasuri, bypassuri/ pentru literatura ce gîfîie, rîrîie, mîrîie, sfîrîie/ pîrîie din încheieturi“ (La pas). Și nu fără o referință la zi: „dragostea scîlciată la vremea coronavirusului/ este totuși pasărea ce cîntă ziua și noaptea“ (Dragostea). Unul din poemele cele mai emoționante e cel al despărțirii, în tonalitate delicat gravă, de normalitatea cotidiană, precum o măsură preparatoare a despărțirii de viața mundană: „Am început să mă uit lung la lucrurile din casă/ la vasele de flori, la tablourile de pe pereți, la cărțile din bibliotecă/ întrebîndu-mă în gînd dacă vor sta la fel de nepăsătoare/ în momentul în care brusc sau după suferințe penibile/ voi muri. (…) Nu mă grăbesc să trag vreo concluzie, nu murmur versuri rămase-n memorie/ doar un fior se insinuează/ că de toate astea va trebui să mă despart într-o zi/ ca preotul de altar/ ca floarea soarelui de razele lui fierbinți/ ca zilele de lumină“ (Am început să mă uit). Radu Ulmeanu e un poet personalizat prin tematica sa de căpetenie care este cea a evocării tuturor vîrstelor. Apt prin urmare a trezi interesul afectiv al unui cerc larg de cititori.