Ceea ce se observă de la prima lectură a volumului un somn pe scaunul electric de Ioan Es. Pop este caracterul său compozit. Cartea are cinci părți (mi-e greu să le numesc cicluri), ultimele două fiind vădit adăugate și „de umplutură”. Astfel, nicăieri.ro, care încheie volumul, este un text de patru pagini publicistic-eseistic, pornind de la subiectul infracțiunilor comise de români în Italia, după aderarea României la Uniunea Europeană. Textul e interesant, dar legătura lui cu poezia nu se întrevede: „Întâmplări precum cea de la Milano, cu români sau cu alți expați, aveau să se repete, iar ura imensă, repede transformată în armă politică, amenința să arunce în aer întreaga construcție instituțională și ideatică a promițătorului superstat al Europei. Creierele începură să lucreze. Soluția se născu în sfârșit la Bruxelles și capii Bătrânului Continent nu se sfiiră ca, pentru aplicarea ei, să-i consulte pe americani.” (p. 96). Etc. În legătură cu paginile anterioare, puse sub titlul o scrisoare pierdută la anul 2012, oferă o explicație autorul însuși: „Urmare a unei comenzi de la Uniunea Compozitorilor pentru un musical, Mircea Tiberian m-a invitat, în 2012, să-i compun niște texte ritmate și cu rimă care să dea voce unor personaje din Scrisoarea pierdută.” (p. 67). Versurile sunt vioaie, iar într-unul, din Cântecul lui Pristanda, Ioan Es. Pop introduce o comparație poetică neașteptată: „Când pun pe mine uniformă nouă,/ Altul ca mine-n urbe nu găsești./ Și totuși viața mea e ruptă-n două,/ Exact ca podul de la Mihăilești”. Poetul pus la lucru pentru un musical se achită onorabil de ce i s-a cerut și scoate ce poate din „grădina lui Ion”, secvență dintr-un bine cunoscut cântec folosită, aici, ca o imagine pentru galeria de personaje caragialiene. Ca să înțelegem cine este Ion și care e grădina lui, în Epilog apare chiar „nenea”, adresându-se eroilor săi, în felul următor: „astă grădin-a lui ion// mâine în zori va fi departe,/ cu toate cărțile-ntr-o carte,/ dusă spre stele de-un balon./ și nici noi nu ne-om mai vedeare,/ deci înainte de plecare/ un bun rămas vă spune ion”.
Dacă lăsăm deoparte asemenea texte, incluse în carte pentru a-i crește numărul de pagini, realizăm că volumul e de fapt o plachetă, primele trei părți conținând, fiecare, câteva poeme (9, 11, 11), de dimensiuni reduse și medii și „întinse” printr-o tehnoredactare generoasă. Fiecare poem începe pe la jumătatea paginii, astfel încât el să „prindă” și pagina următoare. În fine, se mai câștigă file (nu în sensul economisirii, ci, dimpotrivă, al augmentării) prin aceea că fiecare secțiune a volumului este anunțată, în carte, cu un titlu plasat pe o pagină întreagă. Urmează cealaltă pagină a filei, albă, și o ilustrație (literalmente, hidoasă) datorată lui Eugen Vuțescu, în care regăsim figura lui Ioan Es. Pop topită într-un peisaj. Dar ce contează kitsch-ul! S-au mai câștigat la numărătoare câte patru pagini pentru fiecare secțiune.
Cu astfel de trucuri destul de ieftine nu se poate masca evidența că, la patru ani de la arta fricii, Ioan Es. Pop a intrat într-un impas și un blocaj creativ. El se vrea editorial prezent, însă volumul de față e dovada unei anemieri îngrijorătoare a discursului poetic. Acesta, departe de a avea pregnanța și expresivitatea din marile cărți ale lui Ioan Es. Pop, e devitalizat, uneori publicistic, și dă o senzație stăruitoare de auto-pastișă. Două poeme în întreaga carte pot fi reținute ca valoroase, dar nici ele nu sunt la nivelul artistic cu care autorul ne obișnuise. În primul, secvența reluată „țăranii morți în microbuz” conferă o notă de stranietate, paradoxal, realistă unui cadru liric punctat de obsesiile poetice: „lumina s-a împlântat în sol până la douăzeci de/ centimetri adâncime./ ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile./ vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez/ asupra unor lucruri mai adânci -// muzica dată la maximum, geamurile închise,/ țăranii morți în microbuz.// niște brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară/ bărboase și pline de brumă,/ ca pentru a recrea seminția/ unor barbari ce ară pe dedesubt,/ sumbri și cu ochii plini de lacrimi -// muzica dată la maximum, geamurile închise,/ țăranii morți în microbuz”. În al doilea, timpul „abia de mai pâlpâie” pentru unii și „e-n toi” pentru alții, într-o originală paralelă în care personajul și „acești pensionari” încep a se confunda, „eroul” regăsin du-se printre ei: „am trecut ani de zile ferindu-mă de acești pensionari/ și jurând că nu voi sta niciodată pe băncile/ pe care stau ei zi de zi// și n-am stat până-ntr-o seară/ când și amărât, și plin de osteneală,/ m-am lăsat biruit.// cel care s-așază lângă mine acum/ nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul,/ ci unul cam de-o vârstă cu mine.// i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor ca ieri/ și nici greul atât de greu ca mâine,/ dar el se uită-n altă parte -/ la nici doi pași, pe stradă, timpul e-n toi./ aici, abia de mai pâlpâie”.
Poetul „nouăzecist” a figurat deja, în cărțile lui anterioare, această travestire a unui rău „nemuritor” și a unei singurătăți deprimante în episoadele banale ale existenței. Efectul de insolitare obținut prin reliefarea, în parcursul fals-realist, a unei ființe surpate, prăbușite interior, nu mai poate fi „reciclat”. Repetarea, reluarea, re-utilizarea narativității punctate de simboluri, dintr-o aceeași perspectivă poetică, devin ineficiente. În poemul ce dă titlul volumului, Ioan Es. Pop reia între ghilimele versuri din alte cărți ale sale, dar nici acestea, în montajul de acum al autorului, nu mai au efectul prim. Versuri precum „tatăl este absent, ne putem permite orice” ori „scriu direct pe mâna mea: e mătușa mea decedată” aveau substanță lirică în contextul poemelor de care aparțineau și care construiau veritabile narațiuni ale lipsei de sens și ale disperării. Acum, luate din mai multe cărți și puse laolaltă, într-un fel de intertext de uz intern, ele sunt o formă de bricolaj fără miză. Ioan Es. Pop caută deci diferite soluții pentru criza lui de creativitate, dar niciuna nu este satisfăcătoare. Vai, aproape rizibile sunt unele poeme cu rimă, precum 1980, care se încheie astfel: „căpitanul suferea de iarnă,/ de ziua lui visam un ultim vis./ în clipa când l-am coborât în apă,/ oceanul s-a întors pe dos de râs”. Sau cel cu un final la fel de modest, în pofida unei dorite vivacități de versificare: „mici ciuturi negre care se vor usca de sete/ chiar lângă marea sticlă fără dop/ îmi vor ajunge-n vene, bătând din aripi, bete,/ și-atunci or să își spună toate pop”. Un „refren” e voit și el „spiritual”, dar un calambur de Ioan Es. Pop devine mai degrabă stânjenitor: „nu mai ești udă, ca pe vremuri,/ deși încă te simt cum tremuri,/ o, geaca mea!”. Unele texte sunt ocazionale, precum cel cu libațiile „la green hours”, în care apar domnu’ suciu, adilă, groșan și tiberian; altele erau, pur și simplu, nepublicabile, dând impresia că au fost scrise în stare de ebrietate lirică. Un robot, miki, îi cere o bere lui viorel, consumă o halbă „cât ai clipi”, iar „laserele din ochi i-au sclipit de plăcere”. Dintr-o notă pusă la sfârșit, aflăm că Miki a fost inventat de japonezi și va fi înscăunat, drept „Papa-robot”, în anul 2122. Poemul se intitulează papa miki, semn că poetul ține la această fantezie ridicolă.
Volumul se încheie înainte de a fi început cu adevărat și este cel mai slab din creația lui Ioan Es. Pop.