La o masă festivă oferită de scriitorii din Tianjin „în cinstea dragilor oaspeţi români”, am remarcat-o pe o chinezoaică în vârstă care bea şi râdea mai mult decât toţi ceilalţi participanţi la întâlnire. La un moment dat, s-a şi ridicat de la masă şi a schiţat câţiva paşi de dans, de una singură, cu amândouă mâinile deasupra capului.
Era în 1997. Mă aflam în China de mai mult de o săptămână – împreună cu Eugen Uricariu, Ion Mircea, Cornel Ungureanu şi Vasile Dan – şi nu întâlnisem până atunci decât oameni sobri. Bătrâna petrecăreaţă făcea notă discordantă, cu atât mai mult cu cât era bătrână. Şi nimeni, nici secretarul cu propaganda al organizaţiei scriitorilor din oraş, nu o privea cu reproş.
Translatorul mi-a spus în şoaptă povestea ei. Se numea Liu Xi, era o eroină a războiului antijaponez şi împlinise de curând 74 de ani. În timpul revoluţiei culturale făcuse temniţă grea, din motive politice, şi avusese în continuare domiciliu obligatoriu, astfel încât lipsise din familia ei peste douăzeci de ani. În momentul arestării era o scriitoare cunoscută, avea un soţ şi doi copii – un băiat şi o fată –, care abia învăţau să vorbească. La întoarcerea acasă, nu mai însemna nimic ca scriitoare, iar fiinţele dragi de altădată se înstrăinaseră complet de ea. Aveau viaţa lor şi o primiseră ca pe o intrusă, cerându-i cu o curioasă îndârjire să le lase în pace şi să nu mai încerce să le viziteze.
Liu Xi s-a conformat dorinţei lor. A debutat a doua oară şi a devenit treptat o scriitoare apreciată, studiată şi în şcoală. Locuia singură, dar – foarte sociabilă – participa la toate sindrofiile şi părea să se distreze de minune. Totuşi, era ceva nefiresc în exuberanţa ei, iar acel ceva impunea respect şi chiar un fel de îngrijorare. Simţeai o strângere de inimă văzând-o cum se bucură, cu o bucurie care sfida parcă soarta însăşi.
Cu ajutorul translatorului, am stat de vorbă apoi chiar cu Liu Xi şi i-am câştigat încrederea. În timp ce la masă se aduceau noi mâncăruri chinezeşti, una mai sofisticată decât alta, ea mi-a povestit un episod din viaţa ei. Pe vremea când avea domiciliu forţat, obţinuse, după multe rugăminţi, aprobarea de a-şi vedea soţul şi copiii, dar cu o condiţie: ei să nu ştie că sunt văzuţi. Aşa se face că într-o seară, însoţită de doi gardieni îmbrăcaţi în civil, a ajuns la propria ei locuinţă, de unde fusese ridicată în urmă cu doisprezece ani. A intrat prin grădina din faţa casei şi s-a uitat pe fereastră. Soţul ei drag, puţin încărunţit, stătea la masă cu fiul şi fiica lor, acum doi adolescenţi frumos îmbrăcaţi şi manieraţi. Băiatul povestea ceva, gesticulând, iar fata dădea din cap aprobator şi zâmbea. Toţi trei păreau mulţumiţi şi fără griji.
Liu Xi a leşinat privind această scenă, iar gardienii au dus-o pe braţe la maşina cu care veniseră. Credeam că bătrâna chinezoaică va leşina din nou, povestindu-mi mie episodul. Dar ea s-a ţinut bine. Şi-a umplut un pahar cu vin de-al lor, chinezesc, slab şi amărui, şi l-a dat peste cap. Se vedea după expresia feţei ei că va lua parte în continuare, cu şi mai mult avânt, la petrecere.
*
La Mânăstirea Dragomirna de lângă Suceava am întâlnit o călugăriţă mai frumoasă decât Claudia Schiffer. Prezenţa ei acolo, printre maicile asemănătoare cu statuile de lemn înnegrite de ploi, părea neverosimilă. Cultivată şi înzestrată cu elocvenţă, această miss a vieţii monahale primise din partea stareţei sarcina să o reprezinte în relaţiile cu vizitatorii mânăstirii.
Am studiat-o atent pe frumoasa călugăriţă, de-a lungul unei convorbiri de aproape o oră. Nu era nimic cochet în smerenia ei. Tânăra devenise călugăriţă cu totul. Iar devotamentul ei faţă de Dumnezeu nu era resemnare, ca la celelalte maici, ci necontenit avânt.
Cu viclenia mea de mirean, am reuşit să o fac să mărturisească în ce împrejurări ajunsese la mânăstire. Iată ce am aflat:
Cu numai patru ani în urmă, tânăra era încă studentă la Iaşi, la Chimie. Avea şi un prieten, cu care intenţiona să se căsătorească. S-a întâmplat însă ca mama ei, o ţărancă simplă dintr-un sat din judeţul Vaslui, să se îmbolnăvească de cancer. Medicii din Iaşi care au văzut-o au fost de părere că nu se mai putea face nimic. Cu discreţie, au sfătuit-o pe fiică să se pregătească de înmormântare.
Atunci, disperată, pentru că îşi iubea foarte mult mama, tânăra s-a dus la biserica Trei Ierarhi şi l-a implorat pe Dumnezeu să i-o lase în viaţă. Într-un moment de exaltare, i-a spus Atotputernicului:
– Dacă o faci bine pe mama, am să mă călugăresc. Am să te slujesc toată viaţa.
Spre surprinderea medicilor, mama ei chiar s-a vindecat. Iar tânăra şi-a ţinut promisiunea.
Şi nu numai că şi-a ţinut promisiunea, dar a păstrat secret, faţă de mama ei, motivul plecării la mânăstire, ca să nu o facă să se simtă vinovată în vreun fel. I-a spus adevărul doar iubitului, înainte de despărţire.
Cu o ardoare de care mă miram eu însumi, m-am străduit s-o conving pe Evdochia (aşa se numea ca slujitoare a lui Dumnezeu) că nu există o relaţie ca de la cauză la efect între legământul făcut la Trei Ierarhi şi însănătoşirea mamei, că totul fusese o simplă coincidenţă. N-am avut succes. Am căutat şi alte argumente pentru a o convinge să renunţe la mânăstire, însă a fost în zadar. Ineligentă, mi-a explicat că iubitul ei, care avea motive să pledeze cu mai multă înflăcărare decât mine, desfăşurase deja în faţa ei toate argumentele posibile, fără să obţină vreun rezultat. Nu avea rost să mai insist.