O impozantă antologie de autor oferă Vasile Igna prin Cartea din vis, tom masiv, de peste 600 de pagini, și cuprinzând poeme din treisprezece volume, de la Arme albe (1969) la Periscop (2019). Cincizeci de ani de poezie, exact jumătate de secol, reprezintă o perioadă intimidantă pentru cititor, dar și pentru autorul însuși, confruntat cu schimbarea codului de lectură și cu resursele lirismului său. Citind asemenea antologii (cvasi)exhaustive, cu opere poetice complete, până la anul antologării, putem observa și dezavantajele lor. Antologia are o miză atunci când ea reunește nu numai volume de versuri, ci și vârste poetice distincte, diferențiate una de alta prin modificări ale discursului liric, teme și nuanțe noi. În cazul unui autor monocord, care face același tip de poezie și scrie, practic, la fel indiferent de contextul cultural și de perioada istorică, reluarea volumelor sale, extrem de asemănătoare, în interiorul unei antologii dă o notă de redundanță. Chiar dacă autorul nu involuează, de la un volum la altul, lectura cărților lui în suită induce un fel de sațietate stilistică și tematică. Desprinse din contextele lor, ale primei editări, și incluse în sumarul antologiei atotcuprinzătoare, volumele se adresează unei receptivități de lectură care deja s-a exercitat, în primă instanță, și pe care nu o mai pot – artistic – provoca.
Pentru ca antologia de autor să fie la nivelul volumelor componente, e deci nevoie de o complexitate a universului poetic și de reconfigurări, variații, schimbări de discurs, de registru, de manieră, de ton. Paleta poetului trebuie să fie bogată. Chiar dacă amprenta lui stilistică se vede peste tot, unghiul poetizării și chiar criteriul de poeticitate să difere de la o vârstă poetică la alta. Când dai ultima pagină a antologiei, tabloul conturat va fi al unui „joc” și al unei confruntări de perspective.
Vasile Igna, în nota autorului, ca și Marian Papahagi, în capitolul de „comentarii critice”, evidențiază proiectul unei cărți unice, nu numai la propriu, ci și la figurat: „eu n-am scris niciodată (cu excepția culegerii de debut) poezii «de sine stătătoare», ci strofe pentru o carte viitoare”, precizează Igna; iar Papahagi, în excelenta cronică publicată în volumul Cumpănă și semn (1990), punctează acest raport între parte și întreg: „Poemele lui Vasile Igna își comunică unul altuia achizițiile; metaforele migrează, informând subteran textele și dând întregului, în felul acesta, continuitatea unui desen coerent al cărui contur se dezvăluie în clipa când poeziile sunt puse să comunice sensuri și să le clarifice.” (p. 607).
Nu numai metaforele „migrează”, ci și simbolurile, reîncărcate la fiecare ocurență, fără a se toci. Pornind de sub influența lui Blaga, ca o bună parte din poeții generației 60, Igna va revizita, în volumul de debut, repertoriul de imagini-cheie din lirica modelului. Fântânile, ciutura, toaca, proorocii și peregrinul căruia poetul i se adresează direct în Exil refuzat dau o simbolistică mai degrabă preluată. Dar încă din Fum și ninsoare (1972), poetul își va găsi timbrul propriu și își va contura imaginarul personal. Urme ale lui Blaga se mai văd (de exemplu, în Legendă), însă modelul are, acum, rolul de catalizator al unei noi viziuni poetice, nu de substitut al ei. Într-un Recviem de toamnă, e încercată formula unui pastel deopotrivă pictural și simbolic, a unui tablou în care descripția este subtil orientată de elemente ale subiectului, nu ale obiectului. Poetul este deja „bătrân”, saturat de cunoaștere, și percepe lumea, precum Ilie Constantin (care debutase la începutul deceniului), într-un lirism esențializat și reflexiv, cu o dicție uneori solemnă a rostirii și cu semnificații construite atent sub imaginile aparent libere. Provincia cărturarului (1975) și, mai ales, Starea de urgență (1981) sunt volume, deja, autonome în sensul impunerii unei voci personale, inconfundabile, și a unui univers tematic compus cu delicatețe. Pendulând între perspectiva livrescă și cea a regăsirii, liber de asociații și referințe culturale, printre „măruntele lucruri din preajmă”, într-o natură animată de tot felul de viețuitoare, poetul își desenează cu mână sigură provincia pe care o „cutreieră”. Tabloul pre-constituit prin elemente simbolice lasă loc unui jurnal liric sui-generis de senzații și stări, de momente trăite cu plenitudine, indiferent de natura și calitatea experienței. Singur, într-o duminică ploioasă, pe străzile provinciei, observatorul propriei existențe se bucură de orice apare în cadru, „procesând” intelectual gesturile personajelor. Poezia lui Igna va avea deci o componentă realistă, prin care se încarcă de întâmplări și fapte, evenimente mari și mici, siluete ce vin și trec, cuvinte care se spun într-un prezent anume; și una analitică și reflexivă, nu mai puțin importantă. Uneori, componentele și perspectivele acestea se suprapun ori interferează, nefiind „pure”. În mijlocul realității cotidiene, poetul care se conturează ca personaj pare abstras din propria experiență, distanțat de ea. Și, invers, în desfășurătorul mai intelectualizat al analizei de stări, senzații, momente trăite, reapar elementele și detaliile realiste ce păreau a fi fost clasificate și arhivate.
În Stare de urgență, volumul de deplină maturitate artistică, se observă nu numai accente subversive, ca în Prospect (o parabolă aproape transparentă a felului în care ni se normează existența), ci și capacitatea lui Igna de a asuma creativ limbaje poetice și registre diferite, perfect asimilate. Și această versatilitate discursivă a fost remarcată de critică, Petru Poantă analizând-o în accentele ei, într-un profil din 1994: „uneori limbajul se umflă, altădată este sec, constatativ, cu sintaxa suspendată, după cum, de multe ori, pare încifrat sau, în orice caz, aluziv ori parabolic”. Poetul creează spații imaginare construite cu termeni reali și modelate, prin limbaj, de o anumită viziune. Igna, de pildă, va eminescianiza în 19 cântece pentru înșelat timpul din Lumină neagră (1999), un alt volum de referință, și atunci viziunea proprie se încarcă de sentimentul zădărniciei reactivat și acutizat cu fiecare „cântec”. Dar, în alte poeme, versurile lui sunt de inspirație și respirație dimoviană, ludice și cu rime ingenioase, cu asocieri gratuite. Într-o parte avem prea mult sens, împovărător, în cealaltă, scene pline de culoare lexicală și imagistică, într-o feerie a poeziei. Antologia are, așadar, nu numai vârste poetice distincte, ci și variații discursive la nivelul fiecărei etape. Este apreciabilă disponibilitatea autorului de a utiliza aceste limbaje diferite nu în sens parodic, nici ca pe niște măști sub care să fie ascuns adevăratul chip, ci prin asumare deplină. Un anumit stil și o viziune exprimabilă prin el sunt unificate, fie că e vorba de o lirică meditativă, încercănată, uneori sumbră, fie că, dimpotrivă, parcurgem poeme cu vivacitate și gratuitate.
Centrul de greutate al antologiei, după jumătate de secol de poezie, se află însă în proiecția dramatică a unui lirism cu atâtea valențe și fețe. Chiar titlurile unor volume sunt sugestive: Grădina oarbă (1984), Călăuzele oarbe (1999), Lumină neagră (2008), Locuri pustii (2013). Indiferent de regimul politic, deși nu independent de el, poezia își marchează temele și obsesiile, dând cuvintelor o încărcătură simbolică și forjând imagini predilecte în care se va face suma tragică a unei existențe. Excepțional, în întregul lui, este volumul Lumină neagră, cu poeme portretizând memorabil o Mijlocitoare ce pare a fi ori Moartea, ori Soarta, ori amândouă la un loc. Parabolicul este aici depresiv, dacă nu terifiant, fără ca poetul să încarce prea mult regia și scenografia. E suficientă descrierea acestei Mijlocitoare într-o continuă metamorfozare, pentru ca intensitatea dramatică a poemului să fie obținută, și de la acest prag să se manifeste viziunea tragică. Iată una dintre ipostaze: „Cum stătea alungită, cu umărul dezgolit, abia/ mijind un sân de rodie coaptă,/ ai fi zis că e chiar ea,/ cea care cutreieră noaptea prin sânge,/ cu o lumânare de seu roșu în mână./ Și cu un sul de papirus din care/ curg litere bolnave,/ șiruri de propoziții întrerupte,/ virgule monstruoase,/ fructele crude ale milei.// Pletele îi crescuseră, o acoperiseră ca un chilim/ de întuneric în care nu mai străluceau decât/ nasturii de sidef ai sânilor, flacăra rece a sexului./ O, și toată flora din jur mirosea a moarte/ a lapte de capră și foc de cărbune./ Dar prin pânza lăptoasă a dimineții/ se zăreau luminile noi ale zilei/ și aripile ciuruite ale heruvimilor/ de tablă zincată.”
Multe poeme de acest nivel pot fi citite în Cartea din vis, o antologie impresionantă sub atâtea aspecte și care atestă un parcurs fără sincope și crize de creație (deși între Orbite și Călăuzele oarbe sunt zece ani; dar a avut loc Revoluția). Vasile Igna este, „simplu” spus, unul dintre cei mai buni poeți români contemporani.