Alături de Nichifor Crainic și Radu Gyr, Andrei Ciurunga este unul din cei mai de seamă reprezentanți ai poeziei carcerale românești – capitol important al poeziei românești contemporane, complet neștiut până în 1990.
S-a născut în 1920 în orașul Cahul (primul său nume literar este Robert Cahuleanu), studiază în orașul natal, dar absolvă liceul în Bolgrad, în 1939. După eliberarea Basarabiei de ocupația sovietică în 1941, este pedagog la gimnaziul din Cahul și la Liceul „B.P. Hasdeu” din Chișinău și, redactor la câteva publicații basarabene. Pentru un articol anticomunist publicat în „Expresul” din Chișinău este arestat și încarcerat. De altminteri ca și Radu Gyr, poetul care a constituit pentru el un reper moral și un model de poezie anticomunistă, va suferi recluziuni repetate în mai multe închisori. După ce în 1949 se refugiază în România este o vreme redactor la revista „Flacăra” din București (1949-1951), condusă de Eugen Jebeleanu. Dicționarul presei literare românești (1988) de Ion Hangiu nu-l menționează printre colaboratorii revistei, probabil pentru că i se știa trecutul anticomunist din Basarabia. Este arestat a doua oară, în 1950 și suferă o detenție de patru ani la Canal. În timpul acestei detenții scrie numeroase poezii cu caracter protestatar, constituind o plachetă de versuri pe care o intitulează Poemele cumplitului Canal, volum care i-a atras supranumele de „poetul cumplitului Canal”.
Ca și poeziile lui Nichifor Crainic, Radu Gyr ș.a. și poeziile lui Andrei Ciurunga au fost învățate pe de rost de ceilalți deținuți și au circulat precum poeziile populare pe cale orală. E o caracteristică importantă a poeziei carcerale, e o poezie cvasifolclorică și, prin inserții de elemente și simboluri creștine, o poezie cvasireligioasă. Într-un fel este și o replică a poeziei adevărate la poezia lozincardă, realist-socialistă a epocii, constituind – după aprecierea lui Marian Popa – „o notă de originalitate a poeziei românești în contextul poeziei europene contemporane”. În 1958 este arestat pentru a treia oară, ultima detenție o efectuează la Gherla, și mă gândesc acum că prin 1956-1960, când urmam liceul în acest orășel de pe Someșul Mic, treceam adeseori pe lângă acest loc al suferinței, fără să știu că aici pe lângă alți deținuți politici erau și scriitori ca Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Paul Goma, C. Gane, Vasile Militaru ș.a. Cu amnistia generală a deținuților politici din 1964 este eliberat și, după trei ani, în 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor. A colaborat mai cu seamă la publicațiile enigmistice și umoristice (eu de aici i-am reținut numele!) și sporadic la reviste de cultură ca „Viața Românească”, „Contemporanul”, „Ateneu”, „Ramuri”, „Tribuna”și „Vatra”. După reprimirea în Uniunea Scriitorilor până la Revoluția din 1989 a publicat cinci volume de versuri: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopții (1976), Echivalențe (1978), Gestul împăcării (1983). Evident că în niciunul din aceste volume nu puteau fi retipărite stihurile din placheta Poemele cumplitului Canal; au apărut, în 1991, la Editura Universalia din Craiova, într-o ediție cu multe greșeli de tipar.
Poezia Canalul este un fel de prefață a volumului prin stăruința definirii locului de suferință, prin adverbe de loc („aici”) și prin adjective demonstrative („aceste văi”, „aceste locuri”): „Aici am ars și-au sângerat cu anii/ Aici am rupt cu dinții din țărână/ Și-aici ne-am cununat cu bolovanii/ Câte-un picior uitat sau câte-o mână/ Pe-aceste văi și dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina…/ am presărat cu mii de oseminte/meleagul dintre Dunăre și Mare…”
Poezia are în final accente profetice și imagini apocaliptice: istoria și-a întors cursul firesc, iar la brațele Dunării se mai adaugă unul pe care curge sângele celor ce au murit la cumplitul Canal: „Istoria ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și între foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sânge”. E o nouă versiune a amarelor elegii din Tristia ale lui Ovidiu, exilatul la Pontul Euxin, și mai ales o replică literară la romanul lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere – o prezentare falsă și idilică a lucrărilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Spre deosebire de alți poeți ai Canalului, Andrei Ciurunga este un răzvrătit care își strigă revolta vorbind în numele fraților de suferință: „Cu dinții strânși de aspra suferință/ urcăm pe brânci Golgotele, cădem,/ ne ridicăm scrâșnind a neputință/ și iar ne prăvălim – dar nu tăcem/ Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ și strigă morții ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ/”. La fel își strigă nevinovăția acestei condamnări nedrepte, prin înșiruirea unor fapte și atitudini ce mărturisesc dragostea de patrie, în contrast cu noii stăpâni ai țării. Titlul poeziei, Nu-s vinovat față de țara mea, este repetat la începutul strofei, ca o sfidare a unei învinovățiri nedrepte: „La ora când cobor legat în fiare,/ să-mi ispășesc osânda cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă strig din închisoare/ – Nu-s vinovat față de țara mea!/ Nu-s vinovat că mai păstrez acasă/ pe-un raft, întâiul meu abecedar/ și că mă-nchin când mă așez la masă,/ cuviincios ca preotu-n altar./ Nu-s vinovat că i-am iubit lumina/ curată cum în suflet mi-a pătruns,/ din via dată-n pârg sau din grădina/ în care atâția șerpi i s-au ascuns”. De fapt, o caracteristică a poeziei carcerale a lui Andrei Ciurunga este reluarea amplificată a titlului sub formă de refren urmată de ipostazieri ale suferinței. „Noi tot aici” – și urmează determinantele: bătuți în cuie, cu dor de ducă, tot între zăbrele, tot între baionete, tot pe rogojină, tot între cătușe, bătuți pe cruce – în contrast cu viața din afara închisorilor și cu natura care-și urmează cursul firesc: „Trec primăveri cu flori la subsuoară,/ în struguri mustul toamnele și-l suie/ se cern zăpezi a nu știu câta oară;/ Parcă n-am fost în lume niciodată,/ Duminicile ne-au uitat și ele,/ prietenii prin cârciumi se îmbată”. Contrastul: „Cățui de nuferi ard în rugăciune,/ pe sub salcâmii înfloriți trec fete,/ bătrâne viori întineresc sub strune…”.
În 1953 s-au sistat lucrările Canalului, această sisifică muncă inițiată, cum aflăm din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, de Gheorghe Gheorghiu-Dej la îndemnul lui Stalin, pentru a scăpa de cei care criticau noua orânduire socială. Canalul a făcut atâtea victime, și poetul rostește o Rugăciune pentru osândiții căzuți : „Primește-i Doamne, cum primești tămâia – / Și dacă-i culci în raiul Tău cu flori,/ să pui, ca pe morminte, doi bujori/ pe-obrajii storși și galbeni ca lămâia…/Sărută rana țării cu senin/ și miluiește-i cu odihnă blândă/ pe cei ce-au dus a crucilor osândă/ și dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.”/ Truda silnică a ocnașilor, închipuită în poezia Sunt ultimele ceasuri – este configurată de balaurul din poveste, care înseamnă chinul unei munci istovitoare: lopeți, cazmale, târnăcoape, excavatoare, vagoane basculante, unelte vrăjmașe „se duc mereu/ în șiruri lungi de trenuri funerare…”. „Balaurul, cu gura lui flămândă,/ își suge gol veninurile toate,/ ar sta cu coada-n Dunăre – la pândă/ și-ar bea din apa mării – și nu poate/ – sunt ultimele ceasuri de osândă“.
Specificul acestei poezii a fost bine definit de Cornel Ungureanu. „Sunt cântece de temniță, nu poezii. Nici o calofilie, totul e strident, dar pune în valoare suferința. E o altă vârstă a poeziei și a literaturii scrise după alte legi.” (v. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Aula [Brașov, 2007], p.191). E o specie nouă care își are legile ei. Într-un sens asemănător a vorbit despre „cântecele de temniță” Paul Goma, în romanul autobiografic Gherla, Humanitas, 1990. El le spune „poezii de închisoare, care n-au ce face cu libertatea, după cum libertatea respinge această poezie. Care poezie respinge tiparul. Și a cărei valoare – și încă ce valoare – și rost aveau numai acolo… Orală prin circumstanțe, dar și prin esența ei (destui poeți și-au scris poeziile de închisoare – pe gamelă, pe săpun, rugând pe câte un coleg cu memorie mai bună să le țină minte).” Așadar, Paul Goma fixează trăsătura esențială a „cântecelor de temniță”: o poezie cvasifol clorică, la care s-ar putea adăuga caracterul religios. Poeziile „de după gratii” ale lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr pot fi considerate cu îndreptățit temei și poezii religioase. Ale lui Ciurunga mai puțin, la ele este dominant tonul de revoltă, de nesupunere.