Un poet „discret“

Un amestec de impresionism și ermetism, iată o succintă caracterizare a poeziei lui Alexandru Ovidiu Vintilă. De factură impresionistă ne apar aspectele de clarobscur, umbrele colorate, imprecizia contururilor, iar ermetismul rezidă în formulele lapidare, cu aer de sentențe absconse nu o dată, în materia depoziției nemijlocit scriptice: „Cînd speculezi natura psihedelică a cuiva/ și ești extrem de treaz (…) printre coline apus de lună și răsărit de soare/ în același timp în sensul larg al cuvîntului/ fraze întregi/ cu punctuația de rigoare gesturi și cărămida roșie a/ unor clădiri/ grupate în formă de patrulater reacția anterioară a/ unui arhitect/ la greața străzii oricum nici o surpriză (…) fascinația atmosfera că exiști și nu exiști iluzia că/ respirăm unul prin altul/ toate lucrurile pe care le-ai împachetat cu grijă un/ corp poate fi un trup/ și un trup poate fi un corp“ (În același timp). Ținînd a surprinde concretul în directitatea sa modern dezarmată, de loc comun vag sfidător, poetul se arată mereu atent la posibilele sugestii fulgurante ale contextului lăuntric. Aparent nu-și impune limite. Prezentul și tradiția, informul și geometria, intertextualitatea și intimitatea proprie își dau cu benevolență concursul. Pentru a așeza acest abundent amestec într-o perspectivă, autorul procedează paradoxal: îl păstrează s-ar zice fără nici o intenție unificatoare, asamblarea urmînd a veni subtextual, cum o emanație a existențialului pus în joc. Nu o dată disjuncția dintre natural și supranatural e relativizată. Miracolul nu ar fi decît o emergență a realului celui mai calificat, care printr-un contrast criptic îl face cu putință: „pereții/ becul închis/ mai ales/ moartea/ un cedru e un miracol/ excepțional de firesc/ și aproape șamanic“ (Arii periferice). Într-un astfel de cadru obținut prin încălcarea lejeră a unor limite convenționale de timp și spațiu, mistica biblică e frecvent invocată. Solemnitatea se dizolvă în cotidian, acordîndu-i o cotă de participare emoțională: „Tot mai rar/ întîlnești/ azi/ peștișorul de aur din lemn sculptat,/ cînd nu se mai poate/ simți că încă se poate:/ îți duci viața ca iona/ ca iov“. Ca și: „în oglindă/ apoi/ fie ce-o fi/ linia plată a unei tonalități egale cu/ sine/ a unor oameni/ trei oameni pe drum/ își rememorează marea lor trecere/ rîzînd și plîngînd/ adecvat/ toți trei așteptînd a treia venire“ (A treia venire). De remarcat disciplina încordată, precauția cu care actantul își urmărește secvențele trăirii. O discreție care, acordînd de regulă discursului o tăietură severă, proiectează în partea opusă potențialitatea unor stări critice tulburi trecute sub tăcere. Versurile aflate într-un atare registru capătă rolul unei parole de trecere pentru cititorul inițiat: „cum frica/ și drumul ocolitor e tot înspre moarte/ într-o bună zi nici un cuvînt/ nici o literă pe întunericul acesta sîngele/ se scurge în continuare sub piele ca/ într-un vis/ slovă de slavă Domnului/ pentru partea frumoasă a lumii/ izvoarelor/ prietenii vii sau morți s-au strîns/ într-un cerc mut“ (Că regele lumii tale e gol). Un soi de joc de noroc primejdios, o alba-neagra a destinului punctează atmosfera inaparent alarmată: „moartea e un obiect/ care ne leagă de viață/ viața e un obiect care ne leagă de moarte“. Confirmîndu-și stările grave, anxietățile, angoasele prin asemenea indirectități, poetul balansează deasupra unui abis. Pentru a nu risca a rămîne singur, apelează la o seamă de nume sau citate cunoscute: „samuel/ becket homer“, „iubirea mișcă totul“, „aici șezum și plînsem“, „moartea se ispășește trăind“. Un semn de solidarizare deferentă cu predecesorii, aidoma unei umbrele de protecție. Căci izolarea introspectivului nu poate fi dusă pînă la capăt, „ascunzișul“ său dovedindu-se imaginar: „între pereții unde mă ascund și unde îmi/ închipui că pot sta ascuns“ (Nemișcat). Speța căreia neîndoios îi aparține e cea a unor „suflete bolnave îndărătul/ unor vieți răvășite de oameni“ (Ceasul morții). N-ar putea fi conceput profilul persoanei de-o atare factură decît ilustrînd o solitudine colectivă, „noi cufundați în noi singuri“. De unde fantasmagoricele panouri ale unei lumi de bizarerii, incongruențe, dihotomii în mers cum o condiție a prezenței tipului uman în cauză (Dezbinarea lumilor). Putem constata în aceste texte două mișcări morale opuse. Cea dintîi e cutezanța care țîșnește din loc în loc, oarecum în opoziție cu austeritatea limbajului habitual, ca și cum cineva ar striga într-un loc pustiu spre a-și face curaj. E vorba de ocazionalele inserții suprarealiste, începînd cu titlul volumului. Dar și: „baricadele pe care apun doi sori deodată/ luna pisica anna karenina“ (Ceea ce nu se vede). Sau „o pasăre lungă ca o sfoară“. A doua este timorarea. O reținere naturală, o trudnică inadaptare care îl îndeamnă pe autor să observe cu o anume prudență, să discearnă, dar și să contemple lucruri care par a nu comunica nimic, intrate în reflexul nostru percepțional. Să treacă uneori dincolo de ele, printr-o dublură a recepției cum o inițiere cu iz oniric. Imediatul, apropiatul, clișeul își pot dărui magia în transfigurări invizibile pentru Celălalt, care savurează calm doar „rămășițele unei zile cînd s-a prînzit și s-a cinat pe îndelete“ (Privirea). Nu fără ca să nu planeze pururi deasupra fenomenelor „cenușii“ un dramatism pornind de pretutindeni precum „o dîră însîngerată de lumină“, „o mireasmă subțire și oarbă/ ca o linie melodică tot mai abruptă“ (Dinadins). Alexandru Ovidiu Vintilă se confesează definitoriu astfel: „de la un timp/ simți acut mersul lumii/ stai nemișcat și zgomotul/ te acoperă“ (În fiecare zi). Are dreptate Șerban Foarță afirmînd că „acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă și gregar, el e discret, – mult prea discret“.