(fragmente)
*
De la răsărit la apus…
cât de lungă o zi,
cât de scurtă-ntâlnirea cu tine!
Abia dacă poţi să rostești,
precum pruncii,
începutul cuvintelor.
Abia dacă îţi este îngăduit să-ţi amintești
întrebările simple
și niciodată răspunsurile.
Și niciodată în stare să afli
cine-i acela pe care-l găzduiești
în fragila-ţi alcătuire
din care se-nfruptă ele,
nesăţioasele, devoratoarele,
clipele,
nesfârșite-n fulgerarea eternităţii lor
unde ademenite-ţi sunt
bătăile însângeratului ornic
al inimii!
De la răsărit la apus
facerea de fiece zi,
respiraţia lumii amestecată-n murmurul
și plânsetul ei.
*
Cum ai vibra sub sărutul
luminii
și te-ai cutremura de atât
întuneric
cât pe tălpile fiinţei tu însuţi
îl duci și-l aduci
să-ţi ascundă flacăra din căușu-ntrupării.
Străin la hotarele zilei,
la vama nopţii neîngăduit
și uitat în ţărânile timpului,
pui de cuc alungat din cuibarele
cerului
cu mult înainte ca zborul
să fi fost zămislit.
*
Și acum
aburul străveziu în care se pierde
amiaza,
cumpăna zilei,
cumpăna vieţii,
nimeni nu știe ce poate așeza nevăzutul
pe talger!
Un foșnet ar nărui
constelaţiile,
însă tu nu vei afla vreodată
în ce limbă se roagă-n genuni
nebuloasele.
*
Vremea vremelniciei tale
povară și fântână
îţi este.
Doar cuvântul cunoaște taina
tăcerii pe care-o duce cu sine
în lume,
precum obrazul zilei
chip nopţii de veghe
îi este.
Fiu al graiului,
pe inima ta stă pecetea
celor nespuse.
De pulberea lor acoperite-s
cărările:
de spui ori nu spui
singure te duc la-ntâlnirea
cu sine.
Singur stai faţă.
Vremea vremelniciei tale
povară și fântână
îţi este.
*
Acolo unde curg rănile
zilei,
acolo se-ncheagă ctitoria
apusului.
Ce sunet mai pur decât
clopotul norilor?
Ce har mai deplin decât
rugul de sânge și aur
în care se sting ispitirile
zilei?
Vecernia toamnei
și liturghia apei îngânând
miezonoptica.
Și cuvintele tale
rătăcite în slava
tăcerii.
*
Mir!
Pace și lume,
golire de sine în sine
pe care puţini și-o mai amintesc.
Viaţa!
O încercare
din care nimeni nu știe
cum va ieși.
Poate doar la capăt să afli
unde și cum
și-n ce fel.
Ce n-a fost să fie,
vedenia necuprinderii
este.
Atât ţi-a fost dat!
Pe căile tale
nimeni altcineva nu s-a-nsoţit
cu pulberea zilei,
urma și umbra sunt ale tale.
Cenușa vântului s-a risipit
odată cu tine.
*
Cine ești?
Cine-i acolo
sub cuvintele care încă
nu s-au născut?
Un freamăt
de frunziș răvășit de furtună,
un ecou pe care doar inima ta
îl aude
urcând pe sub pielea crăpată
a zilei.
Limpede vorbește tăcerea,
un torent care cade-n adâncul
prăpastiei.
De întuneric s-a lipit umbra ta,
peste umbra ei
nici noaptea nu poate sări!
*
Unde-s, unde-au pierit dimineţile,
în care ni se-adulmecau vieţile?
Doamne, cum tremură umbrele,
frunzele nopţilor, sumbrele!
Cum se tot duc ele, zilele
proaspete, limpezi, nubilele,
tristele care ne trec pragul porţii
de care ne leagă soarta și sorţii,
zarurile pe care o mână străină le-aruncă
în frenetica morţii speluncă!
O, dimineţile, dimineţile
în care ni se-adulmecau vieţile
și lumea nu era doar plânset de frunze
pe care întunericul le duce la buze!
*
Ce grea lacrima
unei zile
și-atât de ușoară ţărâna în palmele
întunericului!
Niciun făgaș, nicio urmă
pe unde șovăiră pașii
luminii,
niciun semn;
cândva acolo inima ta însemna
trecerea orelor.
Niciodată îndeajuns
povara lor.
Nesocotită-n adaos
măsura unei umbre,
doar cel fără de ea o poate
afla.
În flăcări târzii se coace
pâinea amurgului,
ochiul încet se deschide.
Ce grea lacrima
unei zile!