Poezie de Gheorghe Grigurcu

 

Program

A merge înseamnă a rătăci singur

a căuta ascunzișul unor mai fragezi

ani

de la real la ficțiunea

care nu mai cunoaște cale

de-ntoarcere

a crea viață (o supraabundență

veștejindu-se cum un frunzar

roșietic încă spuzit de rouă)

a-ntîlni multe nume (picioarele

numelor cum un miriapod)

a merge a-ngădui să-ncolțească

divinul gînd al Posibilului.

 

Selecție

Ce să alegi din lucrurile vechi?

vechimea însăși ai fi tentat să spui

dar ce e vechimea? un rudiment

al perfecțiunii ceva atît de

nedezvoltat

încît e și sămînță și coajă uscată

și foetus și cadavru un oraș răsucit

în sine

cum un ghem de o mie de străzi ce

nu mai există

un desen înfățișînd un nud

înfloritor

în cartonul căruia cineva înfige o

seringă

vai ca și cum ar fi carne vie

însetată de drog.

 

Imaginația

Nici o imaginație nu se poate decît

imagina pe sine

imaginația e-o sensibilitate

răcoroasă grațioasă

cum un cristal

imaginația se culcă deseori cu

realul

dar nu poate fi fecundată.

 

Scriptor

O frază ieșind la Soarele umed

proaspăt

precum o rîmă.

 

Artiști

Au plecat acești artiști nepăsători

să caute un tipar cum o piele

catifelată

să-l aducă-n față să-l fixeze

să umple spațiul cu-n pretext

ei gingașii colportori nevenindu-le

să creadă

că există ceea ce există

acești artiști de care tiparul se

ferește

devenind tot mai accesibili

îmbiindu-i prin aventuri verosimile

prin iubiri ce-i flatează îi îmbată

lăsînd intact pustiul rodului.

 

Scriptor

Forma ascunde fondul

care ascunde Forma

care descoperă fondul

care descoperă Forma

în interiorul atît de strîmt

al poemului în care pogoară

nețărmuritul spațiu.

 

La piață

Și poate se scurge moartea se

scurge

cum vlaga dintr-un fermoar ce se

desface

poate cum strigătul dintr-un cuvînt

ce rămîne tăcut nedumerit de sine

poate se scurge obosind oboseala

moartea cum un scalp luminos

al celui mai întunecat cap

moartea care strigă și se jură

și-njură

ca o precupeață ce-adoarme-n cele

din urmă

una devenind cu morcovul palid

cu varza congestionată.

 

Un mort șifonat

Un mort șifonat un mort

extraordinar de șifonat

care trebuie – nu vă dați seama? –

călcat cu fierul încins

cît mai repede

ce să faci Doamne

cu un mort atît de șifonat?

 

La fotograf

Nimeni nu mișcă în această

fotografie

atît de minuțios executată

nici un gest (toate înscrise sub

piele)

nici un zîmbet nici o clipire măcar

doar o singură tresărire uitată

din neglijență chiar la mijloc

un dumicat încă viu

în esofagul înțepenit de jenă.

 

Rezistență

Nimic nu piere nimic

din frunzișul de ipsos foșnitor nici

gropile coborîte de pe tavan

să se-ncălzească-n patul tău

nici clăbucul de ceață

din obrazul luminii

(al luminii reci reci

cum un zîmbet fără buze)

nici acest lemn în toată firea

ce se evaporă cum apa din pahar.

 

În provincie

Vociferează mica planetă din geam

se-agită cum o insectă

apoi se căsătorește

cu umbra corectă a funcționarului.

 

Ploaia

Se mișcă ușor fără un ritm aparent

acest aer aprins agitînd aerul stins

peste fața ta strălucitoare

ușor se mișcă asemenea unei

imagini într-o ființă

o picătură vîscoasă a timpului

inexistent

picurînd în timpul real

apoi se sparge trivial ca un geam

și ne cheamă.

 

Un absolut

Un absolut mic familiar

un absolut așternut cum un punct

pe-o hîrtie

(și tensiunile se iveau pe bolta

grandioasă

în vijelii în turbioane

se prefăceau în suferințe

în deziluzii mute

pe foaia albă se strîngeau

în gheme de plictis netrebnic

se contractau recăpătînd

pînă la urmă prestigiul punctului).

 

Proverbele

Și unde cînd cum se descoperă

marea pe care o-ncerci cu degetul

apa ce trece pietrele ce rămîn

fumul care divulgă focul

brățara de aur a meseriei

și toate celelalte splendide spuse

pe care

(desigur) Realitatea le-a expulzat

căci altminteri ar încerca s-o

uzurpe.

 

Estivală

Ce ușor ți se pare cum poți

lungi ori scurta poemul acesta

elastic

o nemișcare lîncedă se-ascunde-n

buzunare

un vis mărunt bîzîitor te agasează

cum o viespe

nici țipenie de om în odăi în

metonimii

pe cerul de iulie o tunătoare

oboseală.

 

Portret I

Puține mișcări buze strînse

nici o spaimă pînă la capătul lumii

tocuri subțiri izbind pavajul toc-toc

și demnitatea prospețimii

în coloritul scoțian al rochiei

și talia flexibilă vegetală încă

profilul mort desăvîrșit cum un

cristal.

 

Scriptor

Schiță alcătuită din oase de copaci

din fina răcoare

a degetelor ce le-au orînduit.

 

Scriptor

Și așa fără graba care curge din

bolți

fără aventura ce nu-și descleștează

clipele

fără roade și fără paragini

uitat ca o bicicletă pe-un drum de

țară

încununată de viespi

la rădăcina crispată a unui stejar

ațîțînd o mică floare furioasă

în care-apune Soarele.