Acum câteva săptămâni, în zodia Pandemiei, am avut o experiență deosebită. Stăteam de zile întregi lipit de laptop, pentru că DIGITECA ARCANUM – ADT (ADT − ARCANUM DIGITÁLIS TUDOMÁNYTÁR) din Budapesta a pus la dispoziția cititorilor timp de o lună (16 martie – 16 aprilie) accesul gratis la baza ei de date digitalizate. M-a interesat în special biblioteca numerizată de periodice, cea mai mare de acest gen în Ungaria, cu serii complete de cotidiane, ziare, reviste, publicații de specialitate, jurnale parlamentare, enciclopedii, buletine oficiale și cronici, publicate în limba maghiară între anii 1780 și 2019. În revista „Budapesti Közlöny“ (Buletinul Oficial Budapesta) pot fi urmărite stenogramele proceselor penale faimoase sau ale celor de presă; în „Parlamenti Napló“ (Jurnal Parlamentului) pot fi citite dezbaterile din ședințele parlamentare, începând din 1861. Această bibliotecă digitalizată cuprinde peste cinci sute de titluri de periodice, totalizând peste 28 de milioane de pagini. Studiile, articolele, ilustrațiile, gravurile sau fotografiile sunt scanate și prelucrate pentru a putea fi accesate după criteriul de relevanță și de adâncime. Rezultatele pot fi copiate printr-un simplu Ctrl+C, cu o calitate mai mult decât acceptabilă.
Mai bine de trei decenii, când am lucrat la un studiu despre receptarea lui Eminescu (Eminescu în limba maghiară, Dialog, München, 8-13 mai, 1990), am frecventat timp de două luni mai multe biblioteci din Budapesta: cea națională din cetate, cea universitară și cea a Academiei pentru a consulta volumele de traduceri, cărțile, studiile și articolele legate de subiect. Acum, prin DIGITECA ARCANUM doar în patru-cinci zile am reușit să adun un material de cinci sute de pagini despre Eminescu, cu date noi, numai din perioada 1879-1960. După criteriul de relevanță, DIGITECA oferă 14.337 rezultate în care figurează numele „Eminescu“; la sintagma „Eminescu poet“ apar 6.724 rezultate, iar la „traduceri din Eminescu“, 3.314. Bibliografia anuală a literaturii maghiare, publicată în revista „Egyetemes Philológiai Közlöny“ (1877-1948) conține data și locul publicării traducerilor în maghiară din literatura română. Printre noutăți amintesc, de exemplu, data primei menționări a numelui lui Eminescu în presa maghiară. În cotidianul „Pesti Hírlap“ din 10 februarie 1879, din Capitala Ungariei, Eminescu apare ca traducător în română al libretului Vârful cu dor al Principesei Elisabeta. Ziarul „Fővárosi lapok“ din Budapesta publică, în 1886, un lung articol cu titlul Carmen Sylva și Dora d’Istria (o regină și o principesă), în care vorbește în termeni laudativi despre Poveștile Peleșului ale lui Carmen Sylva, atunci în curs de traducere în maghiară, și despre lucrările Dorei d’Istria în franceză, legate de situația femeii în Orient. „Pesti Hírlap“ din 9 august 1887 se referă la colectele de fonduri făcute la Iași de către Emilia Cornelia (corect Emilia Humpel, sora lui Maiorescu), pentru a-l trimite pe poet la tratament, la Viena. Aici se pomenește numele lui Eminescu în legătură cu volumul de traduceri din Carmen Sylva și Mite Kremnitz, publicat în germană în 1881. Ziarul „Kolozsvár“ îl numește pe Eminescu „Heine“ al Românilor. În 1889, mai multe ziare și reviste informează despre moartea și înmormântarea lui Eminescu. „Pesti Hírlap“ din 7 iulie 1889 preia informația din telegramele primite de la București, Eminescu fiind numit „Lenau“ al Românilor. În același „Pesti Hírlap“ din 8 iulie 1895 apare un lung articol, intitulat Cele două Elisabete, despre prietenia și nefericirea împărătesei Sissi și reginei Elisabeta, pentru că amândouă au îndurat pierderea copiilor lor de doi, respectiv de trei ani. Aici se pomenește de traducerile din Eminescu în limba germană. Aristocrații maghiari vor face cunoștință cu regina României în anturajul împărătesei Sissi. E de menționat că poeziile, romanele și nuvelele lui Carmen Sylva sunt traduse și publicate masiv în Ungaria anilor 1880-1916.
După datele cuprinse în DIGITECA ARCANUM – ADT, până în anul 1900 sunt 70 de rezultate despre Eminescu în maghiară. Acestora li se adaugă în jur de douăzeci de traduceri, apărute în ziare regionale mai puțin cunoscute, care deocamdată nu se află în DIGITECĂ. Amintesc, de exemplu, câteva titluri de ziare în care s-au publicat traduceri în maghiară din Eminescu: „Alföld“, „Hazánk“, „Vasárnapi Újság“, „Újság“, „Zólyomvármegyei Hírlap“, „Magyar Határőr“, „Erdélyi Újság“, „Zsibóvidéki Hírlap“, „A Cél“, „Fehértemplom és Vidéke“, „Máramarosi Lapok“ și „Eperjesi Lapok“. La acestea se mai adaugă în jur de șapte-opt ziare din Transilvania, care nu au fost prelucrate de către ARCANUM.
În funcție de aceste date noi, cercetătorii vor trebui să corecteze erorile publicate în studiile lor despre receptarea operei eminesciene. Iată câteva exemple: Eminescu nu a debutat în Familia din Oradea, ci în cea din Pesta (publicată între anii 1865 și 1880); primul traducător în maghiară al lui Eminescu nu este Laurențiu Bran, cu pseudonimul Sándor József, pentru că acesta din urmă a trăit între anii 1853-1945 la Cluj, a fost un om politic și publicist transilvan cunoscut. El a publicat la Cluj, în 1885, prima traducere în limba maghiară din Eminescu. Preotul Laurențiu Bran a publicat traducerile sale sub numele de Brán Lőrincz. Iar primele dintre acestea au apărut în 1889, în săptămânalul „Szilágy-Somlyó“ de la Șimleu Silvaniei și nu de la Oradea, semnate cu pseudonimul Szamosújvári (în traducere ar fi „Gherleanu“). Altă eroare: Ilie Miron Cristea și-ar fi susținut teza de doctorat despre Eminescu la universitatea din Cluj, deși se știe că viitorul patriarh a studiat filosofia la Budapesta, susținându-și teza în 1894, iar titlul exact al lucrării sale, publicată la Gherla, în 1895, este Viața și opera lui Eminescu. Studiu despre literatura română modernă („mai nouă“). Cristea a fost profesor de religie la Liceul superior de băieți din Sibiu, unde era angajat și profesorul Szőcs Géza, care a semnat în maghiară nu mai puțin de patru lucrări despre Eminescu (în format de carte: Câteva cuvinte despre literatura lui Eminescu, 1895, Sibiu și Eminescu, 1895, Sibiu; în reviste: Mihai Eminescu, în „Magyar-román szemle“, 1896, Petőfi și Eminescu, în „Nagyszeben és Vidéke“, 1903, studiul sub formă de carte se va publica în 1923, la Gheorghieni.). Dintre acestea se pomenește doar cartea intitulată Eminescu. Se poate afirma fără exagerare că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cercurilor intelectuale din Budapesta numele lui Eminescu le era cunoscut și datorită unor lucrări ample precum „Etymologicum Magnum Romaniae“ și situația lingvisticii comparate în România, prezentată în ședința din 6 iunie 1887 a Academiei Maghiare de Științe de Putnoky Miklós. Născut la București dintr-un tată aflat în refugiu după revoluția din 1848/49, Putnoky dă în acest studiu − publicat și sub formă de extras − citate în original din poeziile lui Eminescu. El a mai publicat un volum de traduceri de poezii din Carmen Sylva și o carte voluminoasă despre viața și opera ei, în 1910. Lucrarea lui Aron Densușianu: Istoria limbei și literaturii române (1885) a fost prezentată în „Fővárosi Lapok“ (1889), în termeni elogioși, de Darvai Móric, bun cunoscător al literaturii române, evidențiind poezia lui Eminescu. Până acum am insistat doar asupra începuturilor receptării operei poetului român în maghiară, mai ales în ziarele și revistele din Budapesta.
Însă, pentru a sublinia diversitatea fabuloasă a informațiilor acestei DIGITECI ARCANUM – ADT, voi aminti o carte interesantă, care poate fi consultată în română, în această bază de date, intitulată Reportul al XXXVII-lea despre gimnasiul superior fundațional din Năseud pentru anul școlastic 1899/900 publicat de Ion Gheție – Tipografia Carol Csallner, 1900, profesor de maghiară și director „substitut“ (suplinitor) al Gimnaziului, autor al multor manuale școlare și al unor dicționare (român-maghiar și invers) dintre cele mai moderne pentru acea epocă. În acest „report“ sunt prezentate cadrele didactice, toate clasele cu numele și cu notele elevilor, toate disciplinele (printre care cinci limbi: greaca, latina, germana, româna și maghiara) și planul de învățământ, precum și bibliografia obligatorie și facultativă pentru fiecare disciplină, cărțile pentru premiere etc. Asemenea anuare școlare de stat și confesionale, în mai multe limbi, vor putea fi consultate în câteva luni pe DIGITECĂ și spun acest lucru pentru că unul dintre obiectivele principale ale bibliotecilor digitale ARCANUM este să ofere celor interesați o largă bază de căutare pentru întocmirea arborilor genealogici ai fiecărei familii în parte. O serie de lucrări în acest domeniu stau, de asemenea, la dispoziția cititorilor.
Aproape e de necrezut că DIGITECA ARCANUM (în engleză Arcanum Digitheca – ADT) este o firmă privată, al cărei director, Biszak Sándor, de formație inginer chimist, mi-a mărturisit că „singurul secret al succesului este faptul de a avea toate frâiele în mână.“ De la transportul materialelor, documentelor până la prelucrarea finală a acestora, toate fazele sunt controlate de dânsul. După facultate, domnul Biszak a început să lucreze la biblioteca Fabricii de medicamente „Richter Gedeon“, aflată în fază de computerizare, încă din 1983. După care a întemeiat o bază de date de invenții, începând din anul 1896, și societatea comercială „Arcanum“. Seria succeselor a început 1990 cu trei CD-ROM-uri (Biblia, un software conținând toate traducerile în maghiară; o bibliotecă a poeziei, Verstár, având cincizeci de poeți maghiari, dintre cei mai cunoscuți, cu opere complete; și revista Nyugat, 1908-1941). La început, membrii familiei și câțiva prieteni au lucrat manual, bătând la mașină toate textele CD-ROM-urilor. În prezent această întreprindere familială funcționează cu 25 de angajați, printre care patru copii ai familiei Biszak, rude și prieteni. Finanțarea se face, în mare parte, din surse proprii, din abonamente. Capacitatea de lucru zilnică este de 50 de mii de pagini, prelucrate cu ajutorul mai multor scanere robot. Cărțile sau ziarele duplicate sunt tăiate la cotor, urmează crawling-ul, recunoașterea automată a textului, pe urmă lucrul manual cu programe speciale de despărțire a cuvintelor, de recunoaștere a literelor speciale și de despărțire a articolelor, a ilustrațiilor. Documentele de arhivă sau cărțile rare sunt digitalizate prin prelucrarea fotografiei. În ultimele două decenii s-au pus bazele DIGITECII ARCANUM – ADT de periodice, care în anul acesta va depăși 30 de milioane de pagini. În afară de DIGITECĂ, site-ul HUNGARICANA conține materiale legate de tot ce s-a publicat în limba maghiară în lumea întreagă și are 15 milioane de pagini, 5 milioane de fotografii și o colecție de 300 de mii de ilustrate. După spusele domnului director Biszak, firma are legături cu cincizeci de muzee, arhive și biblioteci din Ungaria și din străinătate. Pentru amatorii de hărți geografice și militare firma a alcătuit un site intitulat MAPIRE în colaborare cu Arhivele de Stat din Austria, din Ungaria și din Croația, cu wArhiva Militară din Ungaria, cu Universitatea ELTE din Budapesta. Hărțile militare și ale localităților constituie un fond de date geospațiale în care se afișează și datele cadastrale după scara 1: 28.000. Aici poate fi consultat Budapest Time Machine (Călătorie în timp în istoria Budapestei), care prezintă evoluția dezvoltării orașului din 50 în 50 de ani, începând din 1837, cu toate cartierele, bulevardele, străzile, imobilele, parcurile cu denumirile lor, precum și planurile arhitecturale și evoluția stilurilor etc. Un alt site, Arhiva sonoră a Institutului de Muzică (Zenetudományi Intézet Hangarchívum) a fost creat cu finanțare de stat. Astfel a fost digitalizată o documentație reprezentativă: printre care 20 de mii de ore de înregistrări din culegerile de folclor inițiate de Kodály Zoltán, Bartók Béla, Sebő Ferenc și alții. Materialul poate fi căutat pe site-ul „Zenetudományi Intézet Hangarchívum.“ Ultimul site este Asociația Editorilor de cărți de specialitate (SZAKTÁRS), care pune la dispoziția cititorilor literatura de specialitate, publicată de 15 edituri importante din Ungaria.
Iată o experiență bizară la prima vedere, dar de stringentă actualitate într-o perioada când bibliotecile se află în criză identitară. Sălile lor imense sunt goale, câțiva doctoranzi indigeni sau străini umblă printre mese și rafturi ca niște stafii, parcă se aude cum se degradează încet manuscrisele, ziarele și cărțile vechi. Se simte o atmosferă stranie peste tot, în săli și pe coridoare. O agonie a bibliotecilor?
Ce se va întâmpla cu patrimoniul nostru documentar, cu operele fondatoare de cultură și de civilizație care alcătuiesc memoria colectivă a fiecărui popor? Singura cale rămâne digitalizarea, numerizarea documentelor pe care le avem și asigurarea accesului la acestea, cât mai performant cu putință.