Neurastenii și depresiuni identitare. Romanul „Ion” – 100 de ani de la apariție

Într-un capitol din partea a doua a romanului Ion, bătrânii Herdelea, rămași singuri acasă, ascultă, într-un peisaj dezolant de toamnă, cum vâjâie vântul de toamnă și cum sâsâie lemnele verzi în vatră. La marginea unui imperiu aflat în pragul destrămării mitului habsburgic („finis Austriae“), bătăile ceasului rău încă plutesc ca o fantasmă amenințătoare: „Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. […] Și amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca și când ar fi frig în odaie./ – Urâtă vreme! șopti într-un târziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tulbure zgomotul surd și neîndurat al unei mașini ce nu se oprește niciodată“ (Liviu Rebreanu, Ion, Editura Cartea Românească, p. 308; toate citatele vor fi date din această ediție).

Într-adevăr, urâtă vreme: este suspendat din învățământ, iar Laura a plecat măritată „în marginea neamului românesc“, printre români care, neștiind românește, erau nevoiți să spună pe ungurește că sunt români. Mai mult decât atât, relațiile din interiorul familiei nu au aceeași miză identitară, întrucât Titu, care a devenit „agitator“ al românismului, își consideră tatăl renegat, iar mama, deși este xenofobă, încearcă să adopte o poziție de echilibru și îi spune fiului: „– Te încânți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea știe că suntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi când știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai poți mișca din loc… Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?“ (p. 399). De unde se vede că aceleași sen timente produc tipuri de efecte identitare per sonale diferite în interiorul aceleiași familii.

Ce alt sens poate avea refuzul dăscăliței de a asimila semnificanți străini decât acela de respingere față de cea mai sigură cale de integrare din partea stăpânirii? Ea n-ar mărturisi în ruptul capului că nu știe maghiara, susținând cu mândrie că nu o vorbește „fiindcă îi sunt urâți ca dracul ungurii și limba lor“. (p. 102). Dând dovadă de o cruntă îngustare a spațiului de experiență socială, îi spune tranșant și nesăbuit subinspectorului Horvat în ajunul inspecției: „– Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! sfârși dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții“. (p. 379). După ce o auzi și pe mezina familiei cum schimonosește cuvintele ungurești, Horvat rămase profund indignat: „– Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățământul ungar! Cum, domnule?… Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat…“. (p. 380).

Întristat rămâne și avocatul Lendvay în momentele licitației pentru mobilă. La venire, o complimentează inutil în ungurește pe silita amfitrioană, iar la plecare își exprimă regretul că nu știe românește, pentru a fi comunicat puțin. Cu o îndreptățită replică, ea răspunde cu buzele strânse, cu o înfățișare jignită și înțepând cu o privire furioasă pe preotul Belciug, care venise s-o umilească prin participarea la licitație: „– Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă!“ (p. 245). Deși dă în casă tonul la cântece precum Răpirea Basarabiei, dăscălița nu supravalorizează caracterul românilor. Pe Ion îl ceartă aspru și justificat pentru ticăloșiile comise, iar după Belciug chiar fuge cu mătura când vine să ridice masa adjudecată la licitație (era totuși dreptul lui să o ia). Dacă ar fi văzut-o subinspectorul Horvath în asemenea războinică postură domestică, și-ar fi retras inițiala curtoazie, exprimată prin galantele vorbe: „– Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? […] Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!“ (p. 379). Cu atât mai puțin bucuroasă se arată când vine vremea să primească străini în casă (străini în sens etnic). În urma invitației lui Titu, soții Lang vin să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului românesc, dar gazda își consideră sărbătorile creștinești pângărite, oricât se străduiește fiul să-i explice că Lang, deși este evreu, nu ține legea evreiască, ba chiar nicio lege.

Dând naștere la nouă copii, din care au supraviețuit doar trei, doamna Herdelea nutrește un dispreț profund față de femeile care nu cunosc bucuriile maternității. Dar pe Roza Lang este și mai furioasă, deoarece, neștiind deloc românește, voia s-o silească pe ea să vorbească ungurește atunci când se întâlneau. La aprecierea îndrăgostitului fiu că Roza este drăguță, mama are o ripostă stupefiantă, prin adoptarea unei crunte poziții glotocentrice: „– Repede vă mai speriați și voi de toate zdrențele… Dacă și aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii?… Cum poate să fie drăguță o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu știe românește?“ (p. 102). Or, știm din condiția privilegiată de cititori omniscienți acordată de Rebreanu că respectiva etichetă caricaturală aplicată Rozei este cu totul nedreaptă. Parcă am auzi-o aici vorbind pe „baba absolută“ călinesciană. Chiar și bătrânului Herdelea îi place de Roza, cu toate că dragostea i-o arată numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată (ca de fiecare dată când se emoționează, din cauza bilingvismului său tardiv).

Titu se simte excelent într-un mediu bilingv și profită de o ofertă lingvistică mai bogată decât o are mama, care a rămas o casnică lăcrimând după vremurile când, domnișoară fiind, fusese declarată la un banchet primadonă diletantă, deși nu a înțeles niciodată ce înseamnă această „poreclă“. Diletant în ale dragostei, lui Titu îi este frică să nu se facă de râs în fața unei unguroaice în privința comportamentului și a limbajului curtenesc. Prietenia cu soții Lang îi fusese facilitată de faptul că era singurul cu care ei puteau comunica lesnicios în ungurește, deoarece în Jidovița, localitate – după cum o arată și numele – eminamente evreiască, locuitorii „s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou“ (p. 58) și vorbesc foarte prost limba oficială. Prin urmare, nici ungurii cei mai binevoitori nu reușesc să se înțeleagă cu ei.

De când iubea o unguroaică, pe Titu îl cuprinsese o filie deosebită pentru unguri și evrei, manifestată prin plăcerea de a vorbi ungurește. După deșteptarea sentimentului național, nu o uită pe Roza și chiar se gândește cum ar putea-o integra în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Se simte rușinat însă când își amintește că i-a declarat dragoste în ungurește și că întâia lui iubire pătimașă a fost pentru o unguroaică, dar se consolează cu iluzia că este posibil ca Roza să fie evreică, precum Lang (nesuportat de soție nu numai din cauza beției, ci și pentru că este și… evreu). Atunci, n-ar mai sta nicio piedică în fața amorului lor, „știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național…“. (p. 214). Mai mult, ar fi dispus să o învețe și românește, plăcerea de a vorbi ungurește părându-i-se acum nespus de caraghioasă. Așa se întâmplă că, în cursul unei discuții în contradictoriu asupra românilor, „studentul încerca mereu să vorbească ungurește, dar Titu nu răspundea decât românește, parcă ar fi uitat dintr-o dată și cu desăvârșire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că își va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt unguresc“. (p. 196).

După ser bările As trei, Titu este pătruns de autostereotipiile din mentalul colectiv, din carențele dis cursului triumfalist: „– Ce minunată-i viața românească! zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mai puternic… Nu poate să existe!“ (p. 420). Combinând experi ența de majoritar et nico-lingvistic cu aceea de minoritar în ad mi nistrație, unde a tre buit să se supună codului lingvistic al stăpânirii, schimbările i se par frapante odată cu trecerea frontierei și le exprimă într-o epistolă: „România! Țara! Doamne-ajută!… Graiul unguresc dis păruse. Pretu tindeni și toată lumea, româ nește: funcționarii gării, vameșii, con ductorul trenului, călătorii, casele… tot și toți… Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o mi nune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii“. (pp. 440–441).

Învățătorul Herdelea o rupsese foarte greu în tinerețe pe limba ungurească, dar și-o ameliorase făcând „suplici“ și „lăcrămații“ țăranilor, ce au culminat cu buclucașa jalbă făcută lui Ion, de la care i s-au tras toate ponoasele. Problema majorității etnice transilvănene nu ține în romanul Ion de o simplă gestionare a diversității din partea stăpânirii, deși țăranii nu-și pun probleme legate de pământul românesc, ci de acela aflat în proprietate individuală. De pildă, Vasile Baciu, când află că Ana rămăsese însărcinată cu Ion, se repede s-o zdrobească din bătaie, lăsând la o parte orice sentiment național și văzând doar roșul în fața ochilor din cele trei culori de pe „burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriașă, vinovată, urâtă, ațâțătoare, în care rușinea se lăfăia sfidătoare și trufașă“. (p. 181).

Devianțele individuale sau colective, născute din dreptul la diferență, sunt neconforme, cum este și firesc, cu exigențele dominatorilor. Interesele personajelor se amestecă în timpul conviețuirii etnice, dar asperitățile nu se netezesc, chiar dacă există renegați cărora li se contrapune exemplul tolerantului ungur Madarasy. În urma raporturilor interetnice, apar mici neurastenii și mari depresiuni identitare, cu tot cortegiul de frustrări ce posedă adânci rădăcini psihologice. Are dreptate Zaharia Herdelea: urâtă vreme!