Să te apleci asupra unei teme atît de insolite precum cea a gemenilor e simptom de sațietate culturală. E ca și cum, sătul de drugii bătătoriți din istoria idelor, îți alegi un subiect de nișă, scormonind în el ca într-un cufăr cu vechituri, cu speranța că vei găsi acolo chichițe ingenue. Chiar acesta a fost gîndul cu care am deschis volumul Gabriellei Zuccolin. Eram încredințat că am de-a face cu o incursiune ivită dintr-o saturație de intelect: obosită de refrenul acelorași poncife digerate de gînditorii medievali, italianca se adîncea în firide de arhivă prăfuită, spre a se răzbuna pe serbezimea convențiilor cu care judecăm Evul Mediu. Cercetătoarea voia ceva nou, inedit și din cale afară de fistichiu. Cînd nu mai vrei clișee, cauți trufe cu iz exotic.
Dar cînd am văzut că autoarea îi dedică volumul surorii gemene, Daniela, o ființă „atît de identică și totuși atît de diferită“ (p. 10), am priceput: oricît de abstract pare a fi interesul pentru o problemă sucită, sursa lui ne pîlpîie sub piele. La rădăcina oricărei preocupări extravagante stă un amănunt intim, a cărui drojdie dospește pînă la bolta unei cercetări asidue. Acesta e cazul Gabriellei Zuccolin: ea însăși aflată în condiție geamănă, exegeta coboară în Antichitate, apoi în Evul Mediu, spre a se regăsi în controversele gemelare din epocă. Numai așa se poate explica zelul cu care despică scolii a căror vetustețe sare în ochi. Cu un vădit scrupul în redarea nuanțelor din trecut, autoarea le face un mare deserviciu lui Aristotel, Hippocrate, Galenus, Albertus Magnus, Avicenna, Michele Savonarolo (nepotul intransigentului ars pe rug), deoarece îi pune în situația stînjenitoare de a rosti aberații cu iz ginecologic.
Primul capitol, despre fiziologia procesului prin care gemenii sînt concepuți în uter, e un exemplu de gîndire anacronică. E dureros să vezi ce enormități puteau spune Aristotel sau Hippocrate despre rolul uterului, al seminței masculine sau al fluidului feminin în plăsmuirea fraților gemeni. Ideile sunt de nereprodus, căci trădează o crasă ignoranță de ordin embriologic, dar o ignoranță care în Antichitate trecea drept adevăr cert. Prin urmare, sar peste capitol ca peste o bizarerie de gîndire alterată, bună de așezat în vitrina cu rebuturi teoretice.
Abia cu al doilea capitol intrăm în cîmpul de sensuri teologice pe care controversa gemenilor le-a iscat în Evul Mediu, controversă avîndu-l drept protagonist pe Fericitul Augustin, a cărui polemică cu secta pelagienilor l-a împins la un tur de forță sofistică. Lapidar descrisă, controversa a fost iscată de Epistola către romani, capitolul 9, unde Sfîntul Pavel afirmă tăios că harul divin e un capriciu tainic cu neputință de înțeles, de vreme ce Dumnezeu, încă de pe cînd gemenii Iacob și Esau se aflau în pîntecele Rebeccăi, alege să-l iubească pe primul și să-l urască pe al doilea: „Pe Iacob l-am iubit, dar l-am urît pe Esau“ (Rom 9, 13).
Citatul e încărcat de aporie, în litera lui teologii spărgîndu-și capul secole la rînd, fiindcă relația dintre harul divin, faptele omului, liberul-arbitru, predestinarea și Judecata de Apoi sunt puse într-o lumină deloc prielnică pentru prea bunul Dumnezeu. Căci, oricum ai întoarce aporia, Dumnezeu face figura unui despot capricios, care dintr-o clipire îl mîntuie pe nenăscutul Iacob și îl sortește iadului pe geamănul Esau. În acest caz, faptele nu mai cîntăresc nimic, liberul-arbitru e o brașoavă, iar Judecata de Apoi un act justițiar al cărui verdict a fost dat înainte de naștere. Simplificînd la limită clenciul teologic, Augustin se lovește de trei piedici: 1) că Dumnezeu urăște, ura nefiind un sentiment divin; 2) că Dumnezeu nu-i judecă după fapte pe cei nenăscuți, ci după preștiința grație căreia el știe de la început că Iacob va fi credincios, pe cînd Esau va fi infidel; 3) dacă Dumnezeu îl condamnă pe Esau înainte de a se fi născut, unde e justețea sentinței date?
Piruetele retorice la care se dedă Augustin în încercarea de a-l scoate basma curată pe Domnul aduc cu echilibristica unui acrobat deasupra unei prăpastii. Ca să n-o mai lungesc, soluția lui Augustin stă în invocarea păcatului originar: izgonirea din paradis în urma încălcării poruncii divine este păcatul crucial care se transmite în fiecare nou-născut încă din pîntecele mamei. Dacă Dumnezeu îi iartă păcatul lui Iacob spre a-l damna pe geamăn e pentru că, în primul geamăn, păcatul a putut fi șters, iar în cel de-al doilea nu. Conștient el însuși de sofismele pe care le rostește, Augustin conchide că mizericordia divină se desfășoară în tiparul unei „justiții foarte misterioase și foarte departe de sentimentele omenești.“ (p. 125) Mai pe șleau: să lăsăm misterul în plata Domnului, fiindcă nu facem decît să ne prindem urechile în meandrele lui. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat. Restul e batere de cîmpi în cadență scolastică.
Culmea este că Augustin nu se oprește la decretarea tainei divine drept act de veto împotriva oricărei înțelegeri, dar de la gemenii Rebeccăi trece la o altă pereche de gemeni, al căror caz a făcut vîlvă în epocă: e vorba de doi prunci care au fost născuți de o prostituată, pentru a muri amîndoi la scurt timp după naștere. Dar cu o mare deosebire: unul fusese botezat, iar celălalt nu. Nedumerirea fiind: dacă unul va fi mîntuit prin botez și celălalt nu, deși nici unul nu a apucat să săvîrșească vreo faptă, care e criteriul judecății divine? Răspunsul lui Augustin: Domnul împarte în mod tainic, fără să țină seama de meritele cuiva, mîntuirea sau damnarea. Totul stă în harul divin, al cărui capriciu depășește putința noastră de a înțelege. Și astfel, lespedea neînțelegerii pune capăt controversei „gemelare“.
Ca nu cumva să ne odihnim după atîtea controverse, autoarea trece la dilema botezului în cazul fraților siamezi, ale căror trupuri nu pot fi separate după naștere: siamezii vor fi botezați o dată amîndoi, sau fiecare în parte? Ei alcătuiesc o ființă sau două, cu sau fără încrucișare de organe? Oricît de absurdă pare dezbaterea, ea a încins mintea teologilor medievali, soluția la care au ajuns fiind de bun-simț: unde am două inimi sau două capete în același trup, botezul va fi dublu. Unde nu am dubluri de organe, botezul va fi unic. Iată la ce tortură conceptuală poate duce controversa gemelară atunci cînd e trecută prin sita dogmelor. Ceea ce la prima vedere pare simplu (am doi gemeni, ce este așa de spinos?) capătă o dificultate majoră de cum e pusă pe calapodul conceptelor-cheie: păcat originar, predestinare, liber-arbitru, mîntuirea după fapte sau după credință, Judecata de Apoi. Cel mai la îndemînă e să mături toate noțiunile pe temei de viziune arhaică. Numai că așa nu rezolvi dilema mîntuirii gemenilor, ci doar o lichidezi eliminînd-o dintre marafeturile de ordin dogmatic.
În fine, Gabriella Zuccolin nu ocolește partea teratologică a clenciului gemelar: e vorba de nou-născuții cu deformări ireversibile, de la monștri cu anomalii congenitale pînă la aschimodiile hermafrodite. În aceste cazuri, identitatea insului e pusă sub semnul întrebării: el este sau doi în unul, sau unul singur pînă într-atît de deformat, încît nu aduce decît foarte vag cu o ființă umană. Din nou, soluția teologică invocă păcatul originar: gemenii plătesc pentru păcatul pe care îl primesc pe fir genealogic, situație în care orice terata (anomalie) este o peccata (păcat). Monștrii congenitali sunt rodul păcatului primit de la părinți, ceea ce înseamnă că nici o deformare înnăscută nu e gratuită. Domnul intră în pielea unui despot dornic de discriminări, care dă nou-născuților după măsura păcatului pe care l-au moștenit de la genitorii lor. Fiii sunt vinovați de greșeala părinților.
În ciuda îngustimii de nișă a temei, meritul autoarei e că nu cade în mrejele bioeticii contemporane, a cărei obtuzitate în judecarea unor cazuri ca cele mai de sus vine din abolirea planului divin. Bioeticienii de azi îl chiuretează pe Dumnezeu sacrificîndu-i nu doar transcendența, dar mai ales capriciul discriminator, drept care judecata capătă tenta filantropică a unei compasiuni universale, în virtutea căreia fiecare semen trebuie să se bucure de un tratament egal, la capătul căruia toți vor fi mîntuiți încă de pe Pămînt.
Un volum bizar, menit amatorilor de nuanțe încolăcite.