Lionel Duroy: „Dacă nu scriu, simt că e ca și cum nu pot să trăiesc”

Lionel Duroy: Este o poveste întreagă și o voi rezuma. A fost chiar o întâmplare că am dat, la un moment dat, peste Jurnalul lui Mihail Sebastian. Există la Paris o librărie, Joseph Gibert, pe care eu o iubesc foarte mult; acolo am găsit, cum vă spuneam, întâmplător un exemplar din acest jurnal. Pe de altă parte, mă gândeam de multă vreme să vizitez România – mai precis, de când apucasem să citesc cartea lui Curzio Malaparte, Kaput, în care se vorbește, cred că pentru prima dată, de Pogromul de la Iași. Când mi-a venit această idee, situația începuse să devină în Europa destul de tulbure, de tensionată, așa încât m-am gândit că ar fi momentul să mă aplec asupra anilor 1930…

Credeți că, acum, situația este comparabilă cu ceea ce a fost atunci?

Nu neapărat. Dar atunci a fost o mare criză, cu consecințe uriașe – și de multe ori, tragice – care merg până în zilele noastre. De asemenea, există acum în Europa o teamă profundă cu privire la faptul că, altfel, dar în sens grav, ceea ce s-a întâmplat atunci, în deceniile 3, 4, 5 ale secolului trecut, s-ar putea repeta acum. Am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian într-o noapte și a doua sau a treia zi m-am dus la editura la care public și am stat de vorbă cu Delphine, o prietenă, care se ocupă de drepturile cinematografice la acea editură. I-am spus, la un moment dat, foarte decis, că viitoarea mea carte va avea loc în România. Și atunci, iată încă o întâmplare, ea mi-a spus: dar îl cunoști pe Mihail Sebastian, ai auzit de el? Tocmai citisem, cum ziceam, Jurnalul. Și Delphine mi-a spus: eu sunt foarte bună prietenă cu Miki Sebastian, care este nepoata lui Mihail Sebastian, fiica fratelui mai mic al acestuia, Ben, Benjamin. Așa am intrat în universul lui Mihail Sebastian – prin câteva întâmplări care aveau, iată, un sens. Miki Sebastian, care este o actriță ce trăiește la Paris, mi-a vorbit foarte mult despre unchiul său, mi-a dat textele originale ale Jurnalului lui Sebastian, scrise de mână, texte pe care le avea de la mama ei. Mi-a dat și multe copii ale scrisorilor personale ale lui Mihail Sebastian către fratele său cel mai mare. Sebastian a avut doi frați – unul, mai mare, care a plecat în Franța, unde și-a urmat studiile de medicină; au rămas în legătură, și-au scris mult, sunt scrisorile despre care vă spuneam că le dețin și eu, în copie. Și a avut și un frate mai mic, Ben, tatăl lui Miki Sebastian, cu care m-am împrietenit foarte bine.

Să întărim, vă rog, scurta dumneavoastră confesiune, pentru că în România persistă o anume confuzie cu privire la manuscrisul Jurnalului lui Mihail Sebastian. Ați văzut, așadar, cu ochii dumneavoastră originalul acestui manuscris, da?

Absolut. L-am văzut. L-am atins. Există. Am văzut originalul, textul scris de mâna lui Mihail Sebastian. Eu am chiar și niște cópii ale unor pagini din Jurnal. Miki Sebastian este cea care deține originalul. Ea i-l va da lui Petruș Costea, care este editorul acestui Jurnal și care va face să apară, în curând, o nouă ediție, adnotată, mult mai bogată decât cea actuală. În Franța există o ediție completă, dar care nu este deloc adnotată – și o asemenea muncă va spori, în mod cert, valoarea acestui text. E nevoie de asemenea note, pentru că nu sunt puține momentele în carte în care, ca francez, ca un cititor străin, nu știi prea bine despre cine vorbește Sebastian. În România se cunosc personajele din carte, dar în Franța, nu. Există fie doar un prenume, fie doar un nume sau doar inițiale și lectura e, de aceea, mai dificilă. De exemplu, Haig Acterian din carte nu poate fi identificat de publicul larg francez.

Ați spus cândva că Mihail Sebastian e „dublul“ dumneavoastră. Mențineți această apreciere? De ce ar fi „dublul“ dumneavoastră?

Am fost și sunt foarte atins de cartea lui. M-am regăsit în multe privințe în ceea ce a scris acolo. Și eu am cam același fel de a simți lucrurile, cum era cazul lui Mihail Sebastian. Și, în general, sunt o fire destul de tristă și sunt destul de deprimat, ca și el. Cred că scrisul e ceva fundamental pentru un scriitor; dacă nu scriu, îmi vine să spun chiar așa, nu pot să trăiesc. La fel și la Sebastian – scrisul e un act vital, e un act de supraviețuire. În anii 1930, când fratele său mai mare a plecat în Franța, Mihail Sebastian a ales să rămână aici, pentru că el credea că România e vitală pentru el, îi e absolut necesară scrisului său. La fel ca el, și eu sunt atașat de anumite locuri; la fel, scriu în fiecare dimineață. Și mai e ceva la Mihail Sebastian – și aceasta se vede foarte bine în Jurnal: există un fel de cutremurare interioară, pe care o simt și eu foarte intens.

Cum este Eugenia un roman pentru zilele noastre? Ce e de actualitate? E cartea dumneavoastră una (și) despre un duh al unor timpuri care se pot repeta?

Eu cred că da, este. Este și despre acest duh, de care spuneți, care se poate repeta – și aceasta mă îngrijorează foarte mult. Am fost, de altfel, întotdeauna preocupat de repetiția în istorie, de cum lucruri despre al căror rău credeam că am învățat deja suficient de mult încât să nu le mai repetăm revin, iarăși și iarăși. Când aveam 20 de ani eram foarte fericit la gândul unei Europe mari, unite, pacificate. Mi-a părut foarte bine atunci când a căzut Zidul Berlinului. Și, nu ascund, m-am gândit cu simpatie de nenumărate ori la construcția acestei Europe federale. Am crezut sincer că le vom lăsa copiilor noștri o Europă generoasă și împăcată, în sfârșit. Dar, de mai mulți ani încoace, constat că Europa reîncepe să se desfacă, să se dezbine. În multe țări, tot mai vizibil, apar forme de discurs al urii – și aceasta mă pune serios pe gânduri. Nu exclud ca peste câțiva ani, granițele – care acum sunt deschise – să se închidă din nou. Sunt discursuri ale urii care sunt destul de asemănătoare cu cele care se auzeau la Paris, la Berlin sau la București în anii 1930. Trebuie să fim foarte atenți!

Cât ați stat în România pentru a documenta această carte? Și, în mod special, cât ați stat la Iași?

La Iași am fost de două ori. Prima descindere, mai multe săptămâni, 2-3 luni cu totul de fapt; a doua oară m-am întors pentru alte trei săptămâni. Am revenit în Franța, la mine acasă, pentru a scrie; nu am scris nimic din carte la Iași, pentru că aveam nevoie de o distanță semnificativă între orașul din România unde au fost acele momente atât de cumplite și locul unde să scriu. Nu aș fi putut să scriu niciodată această carte în Iași, în zona-fierbinte, unde se petrec atrocitățile împotriva evreilor. Sigur, cartea mea este una de ficțiune, este un roman, dar distanța față de sursa primă de inspirație a fost absolut obligatorie.

Eugenia e un personaj fictiv. Ea nu a existat în realitate, așa cum alte personaje din cartea dumneavoastră, foarte multe de fapt, au existat. Ce este ea, cine este ea, din ce/din cine ați construit-o?

Și ea, și toți cei care compun familia Eugeniei sunt personaje fictive. Pentru mine însă, ea simbolizează deșteptarea unei conștiințe. Mi-am pus problema: cum poate cineva, o fată tânără, de 18 ani, care a crescut într-o familie antisemită, într-un oraș cu multe accente antisemite, să își trezească această conștiință și să înțeleagă că discursul din familia ei este unul nociv. Ea, de fapt, găsește soluția unei rezistențe interioare, pe care o adoptă în mintea și în inima ei, la acest discurs, dur, permanent de ură și de reproșuri față de evrei. Este un proces foarte complicat acesta – al deșteptării unei conștiințe. Un copil, ea e un copil, încă un copil, e o femeie foarte tânără, trăiește într-o familie ca un mediu închis și în momentul când iese din acest mediu are nevoie de anumite resurse pentru a pune în chestiune, pentru a interoga credințele familiei sale. Pentru mine, în mod fundamental, romanul acesta este unul al deșteptării unei conștiințe. Poate că la fel se întâmplă și astăzi – în jurul nostru, nu departe de noi se întâmplă lucruri oribile, iar conștiința noastră doarme, încă nu e trează. Să vă dau un exemplu: în anii 1940, polonezii știau foarte bine că evreii erau exterminați și aceasta nu îi împiedica să doarmă, așa cum arată și filmul lui Claude Lanzman, Șoah. Trebuie să conștientizăm oroarea din jurul nostru, trebuie să facem în așa fel încât să ne trezim conștiința…

Sunt câteva personaje – de data aceasta, având corespondent în realitate – care nu ies deloc bine în romanul dumneavoastră. Eliade, Cioran, Camil Petrescu și mai sunt și altele. Merită aceste personaje o asemenea evaluare, așa cum e cea din cartea dumneavoastră, în raport cu realitatea?Merită pentru ce au făcut atunci, în interbelic sau merită să fie taxați cu duritate și pentru ceea ce au făcut ulterior?

Nu știu dacă este o chestiune de merit, dacă merită sau nu, dar aceasta este realitatea. Mihail Sebastian spune foarte limpede în jurnalul său – și de acolo reiese clar cum Mircea Eliade, încet-încet, s-a îndepărtat de el și începuse să aibă chiar discursuri antisemite de o violență uimitoare. Fraze precum acestea – „să le scoatem ochii“. Emil Cioran, la fel. El a scos, mai târziu, fraze și pasaje explicit antisemite, pe care eu însă le-am găsit la Iași, în cărțile sale din primele ediții. Că vrem, că nu vrem – aceasta este realitatea! Pe de altă parte, țin să spun foarte clar că, în romanul meu, eu nu le fac un proces acestor oameni. Chestiuni de genul acesta reprezintă un subiect de dezbatere permanentă în Franța. Cazul unor scriitori precum Celine, pe care Editura Gallimard a ezitat, de curând, să îl publice cu toate scrierile sale antisemite de dinainte de război. Eu cred că Gallimard a greșit aici și că ar fi trebuit să publice aceste texte. Revenind la Eugenia, eu nu am vrut să îi judec pe acești oameni – pe Eliade, pe Cioran și așa mai departe. Eu nu le fac un portret îngrozitor, eu doar reamintesc faptul că, în epocă, ei s-au purtat așa cum s-au purtat. Iar intelectuali foarte mari, precum Mircea Eliade, s-au înșelat, au greșit și s-au îndepărtat de bine. Despre Eliade aș vrea să nu uităm nici acest amănunt: spre deosebire de Cioran, Eliade n-a prezentat niciodată scuze.

Vă plac fotografiile, știu aceasta din mai multe declarații publice de-ale dumneavoastră…

Da, îmi plac. Iar pentru această carte am privit sute de fotografii. Fotografia este, de altfel, una dintre marile mele pasiuni; dintotdeauna am fost pasionat de descoperirea a ceea ce, la detaliu, se (re)găsește într-o fotografie. Fratele meu este un fotograf foarte cunoscut în Europa; este un plastician, cu expoziții mari în țara noastră și în afara ei. Încă de când aveam 18-19 ani am lucrat împreună cu el; în fond, cred că și eu, și el căutăm, cu mijloace diferite uneori, același lucru – ce este în spate, ce se ascunde după detalii. Când privesc o fotogafie, obișnuiesc să folosesc o lupă, pentru a vedea cât mai mult detalii, pe toate dacă așa ceva este posibil. Sunt foarte multe lucrurile interesante pe care poți să le descoperi privind cu lupa detaliile unei fotografii. Spre exemplu, în pozele pe care le am despre Pogromul de la Iași – Fundația Ellie Wiesell le-a publicat pe internet, dar ele există, desigur, nu doar în format online – am descoperit o mulțime de lucruri, de acțiune, de mișcare, de poveste așa-zicând. Iată despre una dintre fotografiile care îmi vin acum în minte: într-o duminică dimineață din iunie 1941, oamenii care au ieșit din casă săreau, la propriu, peste corpurile fără viață ale evreilor care se găseau pe stradă și care pluteau și în rigole. În poze se văd clar rușinea, violența, moartea – și, de asemenea, cred că se întrevede și faptul că oamenii aceștia, care săreau peste cadavrele evreilor împușcați la Iași și lăsate în plină stradă, vor trebui să găsească un fel de a trăi cu amintirea acestei monstruozități care s-a petrecut chiar sub ochii lor. Așadar, dacă te uiți cu atenție la o fotografie și la detaliile ei, foarte multe sunt spuse deja acolo, în ea…

Toate fotografiile acestea despre Pogromul de la Iași sunt alb-negru. Sunt ele mai puternice, mai tușante așa, doar alb-negru?

Sunt foarte, foarte puternice. Curemurătoare.

Eugenia are și ceva autoreferențial? Ați povestit cândva despre părinții dumneavoastră și despre anumite pulsiuni și convingeri extremiste legate de ei…

E și o carte personală, așa este. Părinții mei au fost antisemiți; bunicii mei au fost antisemiți. Cred că lucrurile acestea se văd în scrisul meu; convingerea mea este că nu scriem ceea ce scriem din întâmplare. O carte presupune o muncă imensă de documentare, sunt luni și luni de eforturi susținute și atunci subiectele pe care le alegem sunt cele care ne spun multe despre noi, cele de pe urma cărora vrem să aflăm multe despre noi înșine. Nu pot să scriu o carte despre, să spunem, căile ferate – nu mă interesează această temă, nu e importantă pentru mine. Am ales întotdeauna doar subiecte care mă ating profund – la fel a fost și cu procesul deșteptării conștiinței Eugeniei. E ceva foarte asemănător cu experiența mea; același lucru l-am trăit și eu, la 16-17 ani, când, datorită unui profesor, mi s-a trezit această conștiință despre care vorbesc. Veneam dintr-un mediu familial în care se distilau idei insuportabile. Și pentru mine, ca și pentru Eugenia, să gândești și să acționezi, în mediul familial din care provin, împotriva a ceea ce gândeau părinții mei a fost un act de rezistență. O să vă dau un exemplu: tatăl meu, care avea 20 de ani în 1940 și 25 în 1945, nu a participat la niciun eveniment important din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe mine m-a intrigat dintotdeauna cum de a fost posibil ca el să ignore astfel acea parte din istoria țării sale și să nu se implice în nimic important din acei ani. E vorba despre chestiunea angajamentului, a asumării – sunt teme foarte prezente în scrisul meu. Sunt foarte atent la ce se întâmplă în jurul meu și nu pot să mă fac că nu văd, nu pot să dorm în timp ce oamenii se îneacă în Marea Mediterană.

De ce un om dorește ca un alt om să moară? Ca semenul său să moară, să fie omorât, să fie măcelărit? De ce există ură? Cum se transformă oamenii în monștri – à propos de tema mare a cărții dumneavoastră, Eugenia? Mai precis – v-a dat cartea dum nea ­voastră un răspuns la această problemă, veți recunoaște împreună cu mine, teribilă?

E o problemă foarte gravă, într-adevăr. Aș începe de aici cu răspunsul meu: a trăi este foarte greu, foarte dificil; nimic nu este evident în viață, aproape nimic nu e simplu. Ai nevoie de mult curaj pentru a trăi. Henri Bergson are o expresie care îmi place foarte mult – epuizarea sau „oboseala de a trăi“. Mulți oameni nici nu realizează că viața este un uriaș efort, de zi cu zi.

Îmi spuneți aceasta ca și cum ați „rula“ un discurs depre depresie…

Oboseala de a trăi e resimțită de mulți, de foarte mulți oameni. Cred că trebuie să ai o reflecție cotidiană asupra vieții tale și mulți oameni, nefăcând lucrul acesta, se întorc împotriva lor înșile. Se detestă, se disprețuiesc, au o furie față de sine. O furie pe care, uneori, o convertesc în furie față de celălalt. Nu își iubesc viața, nu sunt bine ei cu ei înșiși, au acest sentiment al ratării – și din acest sentiment se naște ura de sine și disperarea. Și care îi pot atinge – și chiar îi ating adesea – pe cei de lângă tine. Ura de sine, disperarea sunt ceva foarte adânc, foarte intim – și din acestea nu poți ieși, cel mai adesea, decât dacă vei găsi un vinovat. Și atunci apare necesitatea găsirii unui vinovat extern, a unui celălalt asupra căruia se proiectează cu capital malefic. Ai nevoie de un „motiv extern“ pentru această disperare care te face să te simți rău cu tine, rău în propria ta piele. Și aici apare și crimă – din această fugă de responsabilitate, din această ură, o ură de sine care se convertește în ura față de celălalt. E teribil, e foarte, foarte trist… Nașterea antisemitismului a avut mereu în spate un mecanism de acest tip, pentru că evreul este o persoană care nu are țară (sau care nu avea, până în urmă cu câteva, nu foarte multe, decenii), care vine în țara ta și despre care tu ajungi să crezi că a venit „pentru a-ți fura bogățiile“. Înainte de a merge în altă țară pentru a face același lucru. Eu nu cred așa, doar am reprodus articulații majore ale acestui tip de mecanism. Evreul e celălalt prin excelență. A-l anihila, conform acestui mecanism teribil, e a-ți rezolva ție toate probleme. Dar nu e așa. Nu e deloc așa. Crima este inacceptabilă. Dar așa se construiește „inamicul“, „dușmanul“. Teribil, teribil, teribil…

Ați cunoscut și reacții de dezaprobare pentru că ați ales să scrieți despre antisemitismul românesc în acest roman?

Nu. Sunt și eu uimit de această stare de fapt; nu am fost criticat pentru aceasta nici în Franța, nici în România. Doar aprecieri, iar unele dintre acestea chiar foarte măgulitoare; mi s-a spus că am reușit să „prind“ bine mecanismul intim al acestui fenomen cu o istorie atât de tragică. Aprecierile de acest tip au venit chiar de la doi domni care au supraviețuit Pogromului de la Iași. Am fost profund mișcat de aceste reacții.

Este, poate fi un roman o modalitate de a face dreptate? Face dreptate, măcar și parțial, Eugenia?

Nu. Deloc nu cred așa ceva. Cred că un roman, asemenea unui film, îți permite să trăiești, în 300, în 500 de pagini și câteva zeci de minute de imagini, o perioadă pe care nu o cunoști din istorie sau în mintea unor oameni. Dar dreptate, pentru ceea ce s-a întâmplat deja, nu se poate face așa. Nu cred că se poate face așa. Ne vom pune, poate, întrebări, ne vom pune în pielea celor care au luat anumite decizii, bune sau rele, dar nu vom mai putea da timpul înapoi. Vom fi, poate, mai inteligenți și nu vom mai repeta răul deja făcut și de neanulat…

Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescu. Autorul interviului și revista România literară își exprimă recunoștința pentru acest ajutor oferit.