Nu vreau să-mi dau și eu cu părerea, ca atâția gargaragii de la televiziune, despre când și cum ar trebui să înceapă relaxarea, nici în ce ar trebui să constea. Las în seama specialiștilor problema cu pricina. Oricum părerea mea nu contează. Vreau să fac câteva observații de bun-simț asupra urmărilor primelor măsuri de relaxare aduse de înlocuirea stării de urgență cu starea de alertă.
Nu înainte de a-mi exprima perplexitatea cu privire la dezbaterile aprinse din parlament și din media cu privire la necesitatea unor măsuri și, respectiv, la măsurile necesare. Sunt voci care nu se mulțumesc să critice măsurile propuse de guvern, ceea ce e, până la un punct, normal, dar care contestă necesitatea însăși a unor măsuri, ceea ce, îmi controlez cuvintele, este o atitudine criminală. Pe ALDE Tăriceanu sau Ponta, care n-au votat legea stării de urgență în parlament, i-aș urmări penal. Ar fi de spus un lucru și cu privire la dezbaterea asupra măsurilor. S-a pierdut nu puțin timp cu chestiuni procedurale, cu mărunțișuri juridice, cu inutile apeluri la Constituție, cu lăcrimoase declarații despre situația oamenilor cărora, chipurile, le-ar fi lezate drepturile fundamentale, dacă li se ia temperatura sau dacă sunt obligați să poarte măști în spațiile închise. Biserica este și ea în mijlocul unui scandal: împărtășania. BOR a decis o amânare. Înalți prelați au nesocotit-o. ÎPS Teodosie, ca și în alte împrejurări, în fruntea călcătorilor de lege. Auzi vorbă, nu s-a pomenit ca în sfântul potir și în lingurița de argint recomandată de cutumă să existe virusuri. ÎPS nu s-a gândit că virusurile pot să se afle în gura credincioșilor. De aici o întreagă poliloghie, de la care Gigi Becali nu putea lipsi, pe tema cu pricina. Televiziunile, așa nesățioase de rating cum le-a făcut mama lor, n-au ezitat să invite seară de seară indivizi certați cu bunul-simț, demagogi de duzină, precum Cataramă și alții ejusdem farinae, nu doar făcându-le o reclamă deșănțată, dar creând un puternic curent de opinie defavorabil măsurilor stabilite de guvern. Spre folosul cui? O mână de ajutor au dat liderii PSD, care au dus în deriziune măsurile (vezi cazul purtării măștii în parlament și deviația de sept a lui Ciolacu, neprevăzută, din păcate pentru interimarul la conducerea partidului, între excepțiile legii!) sau au transformat disputa într-una pur politică.
Mă întorc la observațiile mele privitoare la relaxare. S-a putut din prima clipă remarca faptul că discursul politic a mers, ca de obicei, în paralel cu realitatea. Marea grijă a celor care n-au vrut stare de alertă a fost că se duce de râpă economia românească, așadar că oamenii trebuie musai lăsați să muncească. Iată un argument demn de luat în considerare, și-au zis unii, ascultându-i pe Ponta, Tăriceanu sau Cataramă. Doar că procentul celor care au înțeles în acest fel eliminarea unor restricții este nesemnificativ. Lucrurile au stat în realitate cu totul diferit. Tineri și mai puțin tineri au umplut Parcul Herăstrău sau Piața Constituției, legând petreceri de zile mari. În cartiere binecunoscute poliției, din marginea orașelor, clanurile țigănești, în parte înapoiate din străinătate, s-au luat la bătaie cu poliția, când au isprăvit să se ia la bătaie între ele la capătul unor bairamuri de poveste. Maneliști celebri au sfidat autoritățile fără jenă pe net. În Piața Victoriei, o sută-două de manifestanți au strigat pentru libertate.
Care libertate? Asta e adevărata întrebare. Libertatea de a încălca legea? Libertatea de a-ți face de cap? Nu l-am auzit pe niciun manifestant spunând că vrea să poată merge la muncă. Politicienii s-au înșelat încă o dată. Românul nu vrea să muncească, altceva e în sufletul lui. S-au înșelat (sau mai degrabă e tot o demagogie!) politicienii și deplângând soarta clanurilor revenite din diasporă, atunci când ne-au explicat că oamenii n-au de muncă și nici ce pune pe masa pruncilor. Și că de aceea, vezi bine, au ieșit în stradă. Asta, în timp ce în spatele gardurilor, sfârâiau grătarele și băutura curgea în valuri. Doi diasporeni colorați și bogați ne-au râs de-a dreptul în nas, în înregistrări difuzate de televiziuni, pe motiv că noi, cei din țară, nu știm să facem bani. Niște pârliți, vai de capul nostru! Ocazie cu care ne-au arătat viloacele lor din nu mai știu ce parte a Europei. Nu zic că eu, care am locuit toată viața mea adultă la bloc, m-am simțit umilit. Dar nu pariez că alții, mulți, nu s-au simțit.
Mai există o groază de lucruri mărunte care ar fi putut să ne determine să dorim libertatea oferită de relaxare. Rar, extrem de rar, am auzit însă voci care se bucurau că pot fi împreună cu membri ai familiei de care pandemia îi despărțise. Ieri, pe un post de televiziune, am văzut câțiva tineri care participaseră la o petrecere organizată într-o altă localitate, de un amic pe care nu-l putuseră vizita de trei luni. Întâmplător, poliția le-a oprit mașina între localități. Erau toți beți, drogați și fericiți. Trăiau, cu alte cuvinte, un perfect sentiment de libertate. Am vorbit despre nevoia de a munci: nu pot să nu mă întreb ce slujbe aveau cei care au luat cu asalt Piața Constituției sau Herăstrăul, de la ce treabă îi silise să renunțe starea de urgență.
Ce însemna pentru toți aceștia relaxarea, îmi era perfect limpede. Dar nu și ce însemna libertatea. Să nu mi se spună că statul în casă ne face cu orice chip nevrotici. Depinde de fiecare dintre noi să folosim autoizolarea într-un scop oarecare. Dacă eram Simona Halep, îmi construiam un teren de tenis propriu și jucam zi de zi. Așa cum unii artiști au jucat spectacole on-line. Fiică-mea și-a depus dosarul la mai multe facultăți și acum este studentă la Medicină la Lyon.
Eu am scris o carte. Împreună cu colegii mei, am ținut în viață România literară și Uniunea Scriitorilor. Fiecare ar trebui să fi găsit ceva de făcut în lunile de pandemie. N-am nicio înțelegere pentru cei pe care boala i-a cruțat, dar care se plâng că n-au avut ce face cât au stat în casă. Vai lor!