Știţi care este fraza cea mai lungă din opera lui Creangă? Iat-o : „Cine-a întîlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergînd cu pas rar, încet şi gînditor, răspunzînd îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea, căscînd cu zgomot cînd nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcînd lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, cîte cu o carte în mînă, tresărind la cîntecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lîngă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el «republici înţelepte», dezmerdînd iarba şi florile cîmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda cîte c-o lacrimă ferbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gîndire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.”
Este fraza introductivă a prozei Popa Duhu. Din punct de vedere sintactic, ea se vădeşte defectuoasă, lucru rarisim în scrierile lui Creangă. Începe cu o propoziţie interogativă indirectă („Cine-a întîlnit”), continuă cu o lungă serie de complemente circumstanţiale („mergînd”, „răspunzînd”, „căscînd”, „făcînd”, „tresărind”, „oprindu-se”, „dezmerdînd”), pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la liman cu propoziţia regentă „îşi lua”, care, cum vede oricine, nu reprezintă un răspuns la interogaţia introductivă. El survine, prin schimbarea obiectului întrebării (nu „Cine-a întîlnit”, ci „pe cine”), abia în alineatul următor : „Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.”
Exegeţii operei lui Creangă nu i-au acordat, în genere, personajului atenţia pe care o merita. Lacuna a remediat-o Valeriu Cristea, în Dicţionarul personajelor lui Creangă, unde Părintele Isaia Duhu sau Teodorescu beneficiază de o amplă prezentare (p. 59-64), în dubla lui calitate de figură a operei humuleşteanului şi de personaj atestat documentar. Să remarcăm totodată că, în afara lui moş Ion Roată, este singurul personaj al lui Creangă care apare în două scrieri distincte : în partea a III-a a Amintirilor şi în proza invocată mai sus. E un ins „franc şi brutal, ale cărui replici şfichiuie” (Valeriu Cristea) şi, aşa fiind, poate fi considerat, în cadrul operei scriitorului, un personaj atipic. Ştim că, îndeobşte, oamenii lui Creangă vorbesc în doi peri, folosesc pe scară largă simularea şi disimularea, încît lesne nu prea poţi distinge între ceea ce spun şi ceea ce gîndesc. Să ne mulţumim cu un singur exemplu, deşi s-ar putea invoca nenumărate – un crîmpei de dialog dintre capră şi lup: „– Bună vremea, cumătro! Da’ ce vînt te-a abătut pe-aici? – Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i cătătura…”. Înţelege oricine (mai puţin lupul) că bineţele caprei exprimă, de fapt, un blestem: cătătura lupului numai bună nu este.
În cazul Popei Duhu, toate gesturile şi rostirile lui denotă o sinceritate agresivă, pe care nici sfiala, nici teama de superiorii ierarhici nu izbutesc s-o tempereze: „– Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă ? Apoi, oftînd adînc, mai adaugă: Cînd veţi vedè uriciunea pustiirii stînd la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfîrşitul.”
Cred că Ion Creangă admira îndrăznelile părintelui Teodorescu, regretînd că nu-l poate, măcar în treacăt, imita. I-a schiţat în schimb un portret memorabil.