Din tânăra generație de scriitori de expresie spaniolă și catalană, Francesc Miralles (născut la Barcelona, în 1968) este, neîndoios, unul dintre cei mai talentați, originali și de succes, în Spania dar și pe plan internațional, unele dintre romanele sale – bestselleruri – fiind traduse în peste 20 de limbi. A publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficțiune și nonficțiune – romane, cărți de dezvoltare personală, cărți pentru copii și tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, iar în palmaresul lui figurează importante premii naționale. Farmecul cărților sale constă în îmbinarea fericită a unei erudiții impresionante și a unei filozofii accesibile (mai ales de sorginte japoneză) cu scene din viața de astăzi a oamenilor de pretutindeni, de care se apropie constant cu sensibilă înțelegere și generozitate.
În limba română au apărut, dintre romanele scrise în colaborare: Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, Humanitas Fiction, 2017), roman scurt scris împreună cu Care Santos, și bestsellerul scris la patru mâini cu Hector García IKIGAI. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017), iar dintre romanele sale: Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, Humanitas Fiction, 2017), care își află continuarea într-o carte despre frumusețea imperfecțiunii și a lucrurilor efemere, Wabi-Sabi (Humanitas Fiction, 2018). În curs de apariție tot la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, se află penultimul său roman, cu accente distopice amintind de Bradbury și de Huxley, Biblioteca de pe Lună (publicat în Spania în 2019), care ne transpune în viitor, într-o fascinantă aventură pe Lună, unde magnatul excentric Kumar întemeiază prima colonie umană, Exovillage, menită să devină un centru turistic pentru milionarii lumii. La Barcelona, Verne, filolog specialist în limba sanscrită, este îndrăgostit de ani de zile de Moira, care se află însă în Exovillage, ca ingineră de Telecomunicații. Ajungând printr-un concurs și el pe Lună, i se încredințează organizarea bibiliotecii, activitate care îl umple de extaz, întrucât pe Terra cărțile pe suport de hârtie sunt interzise de multă vreme pentru a se evita despădurirea planetei. Fericit, Verne descoperă aici adevărate comori de bibliofilie, cărți rare de filosofie, ghiduri sprituale care îi învață pe oameni să caute perfecțiunea intelectuală.
Hello
Dragă Verne,
Mai întâi, vreau să-mi cer scuze pentru că îți scriu atât de târziu. Știu că ți-am promis înainte de a pleca, dar nu e deloc ușor aici sus. Au trecut trei săptămâni de când am sosit și până astăzi n-am avut o clipă de răgaz.
Când nu aveam amețeli sau nu vomitam, mă puneau să configurez full time nenorocitul ăsta de EXONET, care se strică mereu și habar n-avem de ce. Presupun că așa se întâmplă cu tot ce se face pentru prima oară.
Plimbându-mă prin tuburile astea transparente, ca un hamster în cușcă, mă gândesc adesea la tine. Cu numele pe care ți l-au ales părinții, tu ar trebui să te afli în Exovillage, dacă n-aș fi eu cea care a făcut Electronică și Telecomunicații, iar pe aici nu e nevoie de experți în sanscrită.
În orice caz, nu pierzi prea mult. Niciunul dintre cei 60 de lucrători care am pus la punct complexul hotelier nu poate să iasă în afară. Există vehicule lunare, dar sunt rezervate pentru milionarii care vor începe să vină aici peste o lună, după ce vor plăti vacanța cea mai scumpă din sistemul solar.
Pentru ei și pentru Kumar, desigur, deși sunt câteva săptămâni de când nu știm nimic despre iubitul nostru șef și promotor al acestei aberații. Pe aici se zvonește că a murit de un atac de cord văzând cât costă toate astea.
Chiar dacă Exovillage ar rezista un secol prafului lunar, nici măcar așa nu se recuperează investiția. Toate costurile prevăzute inițial s-au triplat, cu excepția salariilor angajaților, hahaha.
Ieri s-au întors acasă Pionierii. Au stat zece săptămâni ca să monteze imprimanta 3D cu care s-au construit pereții și modulele. Dacă le-ai fi văzut expresia de ușurare când și-au luat rămas-bun de la noi, ți-ar fi pierit cheful să mai vii.
Viața pe Lună n-are nicio legătură cu ceea ce îți imaginezi. Nu ni se dau costume și nici combustibil ca să putem ieși, cum ți-am spus. Pentru noi, asta e ca și cum am trăi într-un nenorocit de centru comercial, însă, e drept, cu vedere spre Pământ.
Deși n-am ajuns să-l cunosc, Kumar știe mai bine decât oricine că asta e un fiasco. De aceea sunt tăiate toate rețelele de socializare în Exovillage. Firma este direct interesată să ascundă cât de nașpa e totul. Doar câteva sute de pământeni își pot permite călătoria și șederea aici, nu putem să-i pierdem.
Rația săptămânală de date pe care o are fiecare angajat se poate utiliza numai pentru a trimite e-mailuri, fără imagini atașate și fără niciun audio.
Nu ți se pare retro? Este… Iar dacă ai ști cât va plăti clientul pentru un kilobite trimis sau primit, ți s-ar face părul măciucă. De parcă n-ar fi de-ajuns, Exonet-ul merge ca naiba. Cine crede că, dacă se duce pe Lună, călătorește în viitor, o să rămână cu buzele umflate. Doar dacă vorbim despre modernitatea filmelor de acum o sută de ani. Chiar că ar semăna mai mult cu asta.
În vreme ce pe Pământ accesul la Internet e de zeci de ani gratis și universal, aici se plătește din nou pentru toate. Marcelo, colegul meu în acest eșuat departament de comunicare, a rezumat totul cu o reclamă comercială perfectă pentru Exovillage: „SERVICII DE IERI LA PREȚURI DE MÂINE“.
Nu-ți mai fac capul calendar, că o să te saturi de mine și n-o să-ți mai ridici niciodată privirea spre pietroiul ăsta pe care suntem exilați.
Sper că ești bine. Știu că ai rămas ca la dentist când am venit aici, dar acum eu te invidiez pe tine, Verne. Oricât de rău ar merge lucrurile, tu măcar poți să te duci la plajă.
Pupici lunari,
Moira
> moira@exovillage.moon (no-phone available)
Depozit închis
După ce Verne a petrecut o bună parte din noapte treaz, brățara lui a vibrat la ora fixată pentru a se prezenta la cabinetul numit Talent, un birou alături de cel al lui Deborah pe care nu l-a văzut niciodată deschis.
Acolo îl aștepta un bărbat tânăr și firav, cu aspect de șobolan. În momentul acela naviga pe o tabletă prin documentația lui, ca studenții care se uită peste materie cu câteva clipe înainte de examen.
Nici măcar nu și-a ridicat capul când Verne a făcut un pas în micul spațiu unde, cu puțin noroc, încăpea o persoană și jumătate.
– Am venit să-mi iau în primire postul, s-a prezentat fără să știe încă ce anume implica acesta.
– Aici nu trebuie decât să semnezi. I-a întins un cvadrant tactil ca să-și pună degetul mare. Locul tău de lucru e în zona restrânsă, numai Deborah te poate însoți până acolo.
După ce a semnat un contract pe care nici măcar n-a binevoit să-l citească, Verne a așteptat în picioare, foarte preocupat de ceea ce auzise.
Responsabilul de la Talent l-a străpuns cu o privire antipatică înainte de a-i spune:
– Știi doar unde este biroul lui Deborah, succes în munca ta.
Verne n-a apucat să parcurgă nici măcar puținii metri care separau o cămăruță de alta, fiindcă responsabila de la Resurse Umane îl și aștepta pe culoar. După modul nervos în care-și mișca piciorul în cizmă, a început să creadă că aveau să-l facă țap ispășitor pentru vreo nenorocire.
Au mers împreună în tăcere până la Agora lunară. După câteva clipe de ezitare, Deborah i-a făcut semn să se apropie de accesul oprit. Privirile mai multor muncitori care lucrau în piață s-au îndreptat spre ușa aceea care stârnise tot felul de speculații.
– În sfârșit o să aflăm ce e acolo, a comentat Verne pentru a se liniști.
– Spune o să aflu, la singular. Până când nu se deschide publicului, nimeni în afară de tine n-are acces în zona asta. Pentru binele tău, sper să respecți asta, Verne.
Năucit, și-a apropiat brățara de ușa interzisă, care a alunecat ușurel, dând la iveală un tunel transparent unde, cam doisprezece metri mai departe, era altă ușă sigilată.
După distanța la care se afla de centrul Agorei, Verne a înțeles că era vorba de un edificiu separat de ansamblu, un loc special conectat prin acel lung tentacul.
Când primul acces s-a închis în spatele lui, Verne s-a îndreptat spre locul care îi fusese destinat în colonia lunară, cu neliniștea celui care se duce spre un eșafod ciudat.
Apropiindu-și încheietura mâinii de a doua ușă, s-a deschis și aceasta, spre ceea ce la prima vedere părea un depozit. Spațiul, de formă circulară și cu o cupolă de sticlă, era plin de rafturi metalice goale care se adaptau pereților curbi. Nu rămânea liberă decât o bucată de perete unde se vedea altă ușă, care da pesemne spre un al doilea depozit.
Verne nici măcar n-a încercat să vadă dacă poate s-o deschidă. Era prea surescitat încercând să ghicească ce fel de loc era acela. În mijlocul încăperii
se afla o masă mare, vopsită cu lac negru; de o parte, un scaun cu spătar comod și, de cealaltă, două fotolii cu design stilizat.
O lampă flexibilă se înclina peste masă, dând impresia că acolo era un fel de studiou.
Înainte de a se așeza, Verne și-a plimbat privirea peste grămezile de cutii de aluminiu nedesfăcute din jurul biroului.
Prin dispoziția scaunelor, locul acela trebuia să fie un punct de consultare, și-a spus, un spațiu izolat unde avea să primească milionarii fie individual, fie în pereche.
În mijlocul acelui depozit plin de cutii nedesfăcute, l-a cuprins brusc teama. Oare avea să-și exercite în continuare funcția de consultant existențial la 384.000 km de Pământ? Poate că la administrație îi cercetaseră adevăratul curriculum, și li se păruse agreabil să ofere acel serviciu exoturiștilor. O ședere pe Lună era ambianța ideală pentru ca un expert în Tarot să le prezică ce îi aștepta la întoarcere.
Ipoteza nu părea fără noimă, dar Verne se întreba la ce ar folosi atunci toate acele cutii nedesfăcute și ce anume conțineau. Pentru a întinde cărțile, el n-avea nevoie decât de o tabletă, uneori nici măcar de asta.
Hotărât să dezlege misterul, s-a aplecat asupra primei cutii de aluminiu, care era destul de voluminoasă. A deschis siguranțele capacului ermetic și l-a pus pe masă.
Uitându-se înăuntru l-a luat cu amețeală, simțind totodată o sudoare rece la ceafă. Paralizat, i-a trebuit un lung minut pentru a-și da seama că ceea ce vedea era întocmai obiectul la care se gândea, și nu o hologramă a acestuia.
Și-a vârât mâinile tremurătoare în cutie, ca și cum ar fi manipulat un artefact exploziv, până a scos ce era înăuntru.
Cântărea probabil ceva mai puțin de o jumătate de kilogram, dar a simțit nevoia să se așeze, pentru că picioarele nu-l mai țineau de emoție. Era o carte.
Niciodată nu avusese o carte reală în mâini, și nici nu cunoștea pe nimeni care ar fi putut atinge una. Interzicerea hârtiei de la Pactul de la Frankfurt făcea ca această posibilitate să fie de neimaginat.
Pe când încerca să-și tragă sufletul, doar faptul de a atinge cu degetele coperta de pânză și titlul în relief l-a făcut să se înfioare.
UPANISHADELE
ÎNVĂȚĂTURI DESPRE SUFLETUL INDUISMULUI
Cuprins de dorința înfrigurată și tulburarea unui adolescent care mângâie trupul primei lui iubite, degetele lui au deschis cartea la jumătate.
Pentru prima oară în viață – acel loc era plin de„prima oară“ – i-au căzut ochii pe o frază scrisă cu cerneală pe suprafața albă a hârtiei.
Cel care consideră divinitatea diferită de sine și se gândește„divinitatea este o entitate și eu sunt altceva“, acela nu cunoaște nimic.
După această scurtă lectură, a simțit că emoția îl biruie. Ținând cartea cu ambele mâini ca pe un nou-născut, l-a podidit plânsul.
Bibliotecarul
Orele care au urmat după această primă descoperire au dispărut ca niște bălți în deșert. Sub volumul Upanișadelor, a găsit alte cărți tipărite aparținând unor diferite tradiții spirituale. O ediție din I Ching, de Richard Wilhelm în colaborare cu Jorge Luis Borges. O publicație ilustrată de format mare din Tao Te Ching. Rarități precum Norul Necunoașterii, de un mistic englez din secolul al XIV-lea al cărui nume nu apărea.
Ca o moașă care se îngrijește de fiecare prunc venit pe lume, Verne se dedicase unei munci meticuloase și temeinice. După ce a fost scoasă din sarcofagul său metalic, cartea a aterizat ușurel pe masa neagră. Cu o piele de căprioară găsită în sertarul biroului, ștergea cu delicatețe legătura, și apoi praful de pe cotor, cu aceeași grijă.
Abia după aceea o aranja într-un raft pe care îl alegea.
Niciodată nu făcuse așa ceva, fiindcă a ține o carte în mâini a fost totdeauna un vis interzis. Pe când deschidea mai departe cutiile și ștergea volumele pentru a le grupa vertical pe rafturi, și-a spus că asasinilor li se întâmpla pesemne ceva asemănător cu ceea ce simțea el. Prima crimă li se părea grea. A doua abia dacă le împovăra conștiința. A treia era trăită cu naturalețe, și restul erau deja simple peaje pe parcursul traversării normale a existenței.
De când începuse să studieze filologia, i se insuflase ideea că a folosi copacii drept suport pentru texte este o aberație, o barbarie comparabilă cu canibalismul tribal. Delictul de a avea o singură carte ca aceea pe care o mânuia cu atâta bucurie se plătea cu închisoarea. Totuși, după șocul de a ține primul exemplar în mâini, pe măsură ce treceau orele, simțea că toată ființa lui se contopea cu această ocupație proprie altui secol. Și se simțea nespus de bine.
Acele relicve prăfuite acționau ca un drog puternic ce îi activa întregul corp și îl umplea de o fericire neașteptată. Verne nu-și mai amintea să fi simțit ceva asemănător de la prima întâlnire cu Moira, care promitea un paradis în care el n-a reușit să intre niciodată.
Însă cărțile erau într-adevăr deschise pentru el, gata să-i dezvăluie secretele, și în momentul acela nu exista nimic ce să-și dorească cu mai multă înfrigurare decât să termine să le șteargă de praf și să le clasifice ca să se așezeze la birou și să citească. Șocul provocat în sufletul său de o singură frază era o prevestire. Bănuia că citirea unei cărți avea să fie ceva diferit de toată experiența lui cu ecrane și cărți audio.
Cu nerăbdarea unui copil care desface cadourile de Crăciun, când a terminat de deschis cutiile și-a dat seama că avea în mâini o colecție de opere spirituale. Nu era niciun roman printre cele o sută și cincizeci de cărți care se odihneau acum pe rafturi, doar dacă nu s-ar considera că Biblia și alte tratate spirituale ar fi proză de ficțiune.
Verne se întreba de unde o fi făcut rost proprietarul Exovillage-ului de toate cărțile acelea, și cum de se încumeta să încalce legile internaționale în acest mod. Fiecare exemplar trebuie să fi costat o avere, iar cumpărătorul și vânzătorul se expuneau unor pedepse severe. De bună seamă, s-a gândit, Kumar trebuie să fi cumpărat biblioteca întreagă de la un iluminat care o păstra într-un subsol sau un pod.
Majoritatea acelor ediții de dinaintea interzicerii hârtiei reproduceau vechi scrieri, precum acelea pe care le studiase la universitate. Plin de uimire, Verne începea să înțeleagă de ce fusese selecționat. Nimeni nu-i apreciase falsul curriculum de chelner, și nici îndeletnicirea penibilă de consultant spiritual. Cu siguranță exploraseră rețelele până aflaseră totul despre el. Datorită acestui fapt îi acordaseră postul cel mai neobișnuit ce se putea imagina.
Avea ca sarcină să se ocupe de Biblioteca de pe Lună.
Odată terminată clasificarea, s-a plimbat printre rafturi cu mândria unui bibliotecar de pe vremuri. Îl durea inima că mâinile meschine ale milionarilor vor atinge piesele acelea unice, dar fără îndoială că funcția lui va fi să-i orienteze și să le faciliteze experiența extraordinară. Pentru asta trebuia să elaboreze un indice și un text de prezentare pentru turiști, cu indicații referitoare la păstrarea în bune condiții a acelor nestemate.
În toată comoara pe care tocmai o dezgropase, nu erau decât două opere relativ moderne, pe care nu știa în ce secțiune să le aranjeze.
Una era o carte anonimă din 1964, The impersonal life1, în ediția găsită la vila Graceland a lui Elvis Presley. Pe coperta roșie apărea un portret al regelui rock-ului și, cu litere mai mari decât titlul, era scris „Cărțulia în care Elvis a găsit lumina“.
Pe contracopertă se preciza că Elvis o descoperise în 1964, prin mijlocirea frizerului lui, și că de atunci citise și recitise cele 252 de pagini din acea cărțulie de nenumărate ori. Și nu doar atât: în restul vieții sale făcuse cadou zeci de exemplare prietenilor, pentru a putea discuta despre conținutul ei.
În noaptea morții avea un exemplar din acea misterioasă carte în mâini.
Fără să știe ce să creadă despre povestea asta, Verne s-a hotărât să păstreze exemplarul în sertarul biroului.
Cealaltă carte de neclasificat era A papoila e o monge2, o carte de haikus publicată în 2013 de José Tolentino Mendonça, un arhiepiscop portughez iubitor de poezie.
Urmându-și instinctul, dintr-o anume rațiune, a lăsat-o pe masa bibliotecarului, puțin mai la dreapta de locul unde își va petrece o mare parte din următorul an și jumătate al vieții sale.
Când se va afla pe pământ despre aceasta
– Ai cel mai bun post din toată colonia, i-a spus Marcelo pe când mâncau în farfuriile de plastic succedaneul de carne cu mămăligă. Mă bucur foarte tare pentru tine, îl meriți.
Verne a scanat cu privirea mesele din cantină, dar Moira nu se afla acolo.
Înghițind anevoie ultima lingură de mâncare, s-a întrebat dacă bărbatul acela care voia să-i impună prietenia știa că împărțise patul cu iubita lui, cu toate că n-avea niciun motiv să regrete. Și-a zis că, datorită firii complezente a lui Marcelo, acesta ar fi în stare chiar să se bucure.
– Nu știu dacă e cel mai bun post, a răspuns Verne, încercând să ascundă euforia care pusese stăpânire pe el de când își începuse munca, dar mi-e teamă că atunci când o să cobor pe Terra va trebui să dau socoteală la poliție.
– În locul tău nu mi-aș bate capul cu asta.
– Cum să nu? Se consideră un delict foarte grav simplul fapt că…
– Asta după legile de pe Terra – l-a întrerupt Marcelo – , în afară de ea suntem scutiți să ne supunem lor. Când s-a semnat Pactul de la Frankfurt nu s-a spus nimic despre cărți sau biblioteci în afara planetei. Presupun că, în momentul acela, n-au prevăzut că ar putea exista vreodată ceva asemănător cu Exovillage.
– Are sens ceea ce spui.
– Poate că o fi nebun Kumar – a spus, închizându-și casoleta cu mâinile sale extrem de albe – , dar nu i se poate nega genialitatea. A instalat o bibliotecă în singurul loc unde nu acționează legile internaționale. În plus, când se va afla despre asta pe Pământ, va fi un atu care va atrage noi clienți dornici să trăiască experiența. În momentul acela s-a ridicat, și arătând spre aparatul cu apă fierbinte l-a întrebat: Ne ducem jos să bem o cafea?
– Jos? Unde?
Marcelo a cercetat cu privirea cantina înainte de a șopti la urechea bibliotecarului:
– La Peștera Indigenilor. Vreau să-ți povestesc ceva…
Zece minute mai târziu, Verne stătea cu ceașca de cafea solubilă în fața acvariului cu caracatița uriașă. A profitat de răgazul de liniște pe care i-l acordase inginerul pentru a se lăsa absorbit de penumbra albastră, pe când „¡ndigenul“ îi susținea privirea, mișcându-și foarte încet tentaculele.
Caracatițele mici se târau pe fundul acvariului, ca o stranie familie de păianjeni de mare.
Într-o stare aproape de meditație, Verne și-a dat seama că, într-un fel, se simțea ca acele caracatițe: în locul lui, dar totodată în afara lui. Ca și ele, plutea într-un ocean de incertitudine.
Nimic nu era așa cum prevăzuse de la plecarea sa neașteptată de pe Pământ.
Moira se combinase cu alt tip care, pe deasupra, încerca să se dea drept cel mai bun prieten al său.
Acum el era responsabilul unei biblioteci despre care nimeni nu-i dăduse vreo instrucțiune – era singur cu toate relicvele acelea – și unde, până vor sosi vizitatorii, nimeni altcineva în afară de el nu era autorizat să intre.
Vocea subțire a lui Marcelo l-a smuls din starea aceea de evanescență mentală.
– Uită-te bine la ele… Ce capete! Nu mi se par animale, pe cuvânt.
Parcă trezindu-se dintr-un vis pentru a intra în alt vis încă și mai straniu, Verne a observat cu neîncredere mișcările puilor de caracatiță în jurul marelui patriarh, care nu îi slăbea din ochi. Într-adevăr, capul monstruos părea prea mare pentru mica lume din cubul de sticlă.
Pe un ton confidențial, Marcelo a arătat spre caracatița mare și a declarat:
– Moira bănuiește că asta face ca Exonet-ul să dea greș.
1 În engleză, Viața impersonală.
2 În portugheză, Fluturele și călugărul.
Traducere de Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru