Omul, se știe, e ființă competitivă, fascinată de ierarhii și clasamente. Acestea atrag mulțimea, pun sângele în mișcare și dau iluzia măreției. Cel mai adesea, sunt „nutreț mediatic” și atât. Nu pot șterge diferența dintre a fi într-un anume fel și a fi recunoscut în acel fel. Orice gest/enunț evaluativ are rest, e controversat și discutabil. Pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În mod ciudat, superlativul absolut e mai relativ, mai democratic, decât superlativul relativ. Să spui despre un lucru că e foarte frumos/bun (cu toate variantele la îndemână: extraordinar de, din cale afară de, grozav de, nespus de, inclusiv ciudatul post-pus nevoie mare) nu înseamnă nicidecum că excluzi existența altor lucruri (cam) la fel de frumoase/bune. Deocamdată, îl ai în vedere pe acesta și îi remarci frumusețea/bunătatea accentuată. În viața de zi cu zi, superlativele absolute se împart rapid, pe negândite, sunt simplă formă de curtoazie (facebook-ul zumzăie de superlative suspendate). Superlativul relativ, în schimb, vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subtext, sfidătoare. De aceea stârnește polemici, răbufniri, dezacord. Cel/cea mai însingurează, izolează. Scoate din rândul lumii. Oricând de luat în râs („cel mai tare din parcare”), e acceptabil doar în varianta poetică și livrescă: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta”.
Dincolo de superlative, comparația e excelent mijloc de cunoaștere. Ea presupune experiență acumulată, trecut, cântărire atentă. „Folosește când vrei să te explici comparația. Încolo nimic” – le recomandă Camil Petrescu propriilor personaje în Patul lui Procust. Imagine menită să dea „contur expresiv obiectului gândirii” (Aristotel), „minunată descoperire pentru luminarea ideilor” (Quintilian), comparația are, din perspectivă umană, o profunzime superioară metaforei – punct final al comparației, ea câștigă în eleganță și subtilitate, dar e lipsită de incandescența procesului cerebral producân du-se sub ochii noștri. Metafora e un rezultat, comparația, un proces în desfășurare. Prima afirmă, ultima propune, caută. Impresia de autentic, de viu e mai puternică. Față în față cu datele unei realități care se refuză cunoașterii absolute, omul gândind (cu mintea lui, cum ar zice Liiceanu) țese o rețea de conexiuni între toate fețele lumii: concrete ori abstracte, sentimente ori idei, însuflețite ori nu. Încercare orgolioasă a intelectului de a se armoniza prin cuvânt cu materia, de a-i dezvălui secreta unitate în diversitate. Comparația – „cumpăna gândirii” – nu închide, e un început continuu, o posibilitate, ea însăși instabilă și imprevizibilă.
dar există mai multe grade de cunoaștere prin comparație. Unul, jos, minimal, e cel al comparațiilor moștenite și folosite reflex în comunicarea cotidiană. Oamenii recurg la confortul comparațiilor consacrate, uneori fără să mai înțeleagă sensul originar. Alb ca laptele, zăpada, varul, negru ca tăciunele, smoala, tuciul (câți mai știu ce e tuciul?), ieftin ca braga (băutură azi aproape exotică), prost ca noaptea (chiar dacă noaptea, se știe, „e sfetnic bun”), roșu ca sângele, focul; uneori în perechi rimate: dulce ca mierea, amar ca fierea; tare ca piatra, iute ca săgeata. Nu e evaluare pe cont propriu, ci repetare mecanică a unei vechi, asumate evaluări devenită stereotipie. O paranteză: copil fiind, o auzeam pe bunica mea zicând „alb ca helgiu”. Ciudat mi se pare acum că, deși fascinată de cuvinte, n-am întrebat niciodată ce e aia helgi. Mi-era clar că e ceva foarte alb. Abia de curând am descoperit că helgea e nume vechi pentru hermină și că în maghiară hölgy înseamnă doamnă (care purta, desigur, pe vremuri haină împodobită cu hermină).
Cum putem ieși din confortul apatic al formulelor stereotipe, oricât de eficiente ar fi ele la prima vedere? Cum putem deprinde efortul de a gândi lumea cu mintea proprie, de a ieși din mutonier și pasivitate? Cum poate redeveni comparația instrument al cunoașterii? Pericolul mimetismului abulic mi se pare în creștere. Comunicarea de azi se desfășoară „ca-ntr-o încăierare cu măciuci, fără pic de finețe, făcându-se uz de termeni delicați ca niște bolovani”, scrie Eco în Cronicile unei societăți lichide. Sub amenințări de catastrofe mondiale, omul crede năuc și speriat orice și pe oricine promite soluții fermecate, fără a mai cerceta. Ei bine, nu văd, din nou, soluție mai bună decât aceea a frecventării atelierelor de cuvinte ale scriitorilor. Nu mi-i imaginez nicidecum pe toți românii vorbind ca din cărți, cum nu mi-i pot imagina nici pe toți cu o carte în mână. Orice generalizare e pândită de uniform și dictatură. Dar o creștere a numărului celor în stare de veghe față de propria limbă și oferta ei de culoare și expresie mi se pare ceva demn de a fi sperat.
Încerc aici o ispitire.
La Camil Petrescu, deși canonică (introdusă prin ca), ea scapă definițiilor tradiționale devenind instrument predilect al cunoașterii febrile, blazon al atitudinilor intelectuale față cu lumea. Pentru insul obsedat de cunoaștere, comparația e mijlocul ideal, de vreme ce „rămâne stabilit că a cunoaște înseamnă a stabili raporturi.” Impenetrabilitatea și singurătatea pot fi ameliorate, căci comparația are memorie, alătură, conexează, caută „istoricul” unei senzații pregătind-o să fie, la rândul ei, istorie. Polul cunoscător și realitatea necesară, aceasta din urmă de o „pasivitate indiferentă”, sunt aduse prin efortul cunoașterii una în pragul celeilalte: „Comparația, prin crearea unui sistem de referințe reciproce, este începutul și esența obiectivării”. Ea plasticizează și revelează deopotrivă, înrudindu-se cu metafora în accepțiune blagiană. „Plasticizează” pentru a ameliora „dezacordul dintre concret și abstracțiune”, dar nu o face niciodată instalată într-o „stare neturburată de echilibru paradisiac-animalic” (L. Blaga), ci febril, tensionat, și „revelează”, polul cunoscător așezându-se „în orizontul și dimensiunile misterului”, însă nu o face acceptând misterul ca pe o promisiune eternă. Ca numește câștigul unei relații stabilite, dar și provizoratul său. Nici o relație nu este consacrată – cum se întâmplă în cazul metaforei –, ci se hrănește din fervoarea „laicității” sale. Comparațiile lui Camil Petrescu „nu ne fac a vedea aparențe, ci a înțelege gânduri și situații” (Tudor Vianu). Un fel de „bibliotecă” latentă este răsfoită în fugă, degetul oprindu-se aproape la întâmplare la pagina care, alăturată senzației prezente, capătă ea însăși viață și glas. Iată câteva exemple: „Știam că orice banalitate capătă, din pricina vocii ei timbrate, inflexiuni nuanțate, ca un tremur de înserare”. „Tremurul de înserare” este întâmplarea, poate, cu cea mai veche încărcătură emoțională din existența omului. Amurgul, crepusculul sunt succedanee ale spaimei de moarte, dar și ale speranței unui nou început. Un fior nostalgic, fără nume, dar înțeles de orice ființă muritoare. Dureroase reacții sufletești sunt traduse de multe ori prin echivalente fiziologice ori ținând de „mecanica” trupului (ca, de pildă, în nuvelele lui Caragiale). Mișcările interioare reverberează frecvent epidermic: „Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul”. Cele mai modeste și mai prozaice obiecte pot deveni termeni ai comparațiilor, șocante și neliniștitoare tocmai prin violenta alăturare a unor zone resimțite ca incompatibile: indignarea e „ca un câine la poarta ogrăzii”, „sufletul e ciugulit de întrebare ca de ciocul unei păsări cenușii”. Neangrenarea, lipsa de nuanță sunt sancționate net: niște versuri publicate într-o revistă de mâna a șaptea sunt „curente și patetice ca niște sorcove”. Pentru eroii camilpetrescieni, comparația e un modus vivendi. „Dibuirea” indefinită a comparației are valențe retrospective, grație trimiterii la un precedent presupus ca asimilat, și prospective prin provizoratul ei. Act cognitiv în progres, uimirea ei nu e niciodată naivă și cu totul inocentă. Comparația are „cazier” intelectual și o lungă disponibilitate pentru reveniri. Stare de cumpănă, tentând, ca în caietele eminesciene, „să devină cerc”, nedevenind vreodată.
la Rebreanu, în nuvele, comparația e mijloc de insinuare a unei anumite viziuni. Privirea reține detalii și le traduce într-un transfer reversibil între regnuri. Astfel, ființele umane („proștii”, „golanii”, cerșetorii și mărunții slujbași) trimit prin atributele lor, aproape invariabil, la mineral sau animalic, în vreme ce obiectele sunt văzute antro pomorfic sau zoomorfic, într-o operație de excepțională expresivitate. Animalitatea este enunțată lapidar: „oameni zdrențuroși, pârliți și scofâlciți la față se târau ca șerpii” sau „ca un cârd de găini speriate de uliu”. Portretele sunt la un pas de caricatură aglomerând tușe sumbre, grotești: „obraji hopuroși și uscați ca și coaja sâmburelui de măsline”, „ochii ca două sfecle fierte”. Tot astfel, „cuptorul, culcat într-un colț ca un bivol, care se holba neclintit spre fereastră”; „ceața plumburie, gâtuită, leopăia și se terfelea în noroiul proaspăt, ca o femeie beată, deșirată și zdrențoasă”.
La Breban, o spune un personaj: „Nimic nu e mai neliniștitor pentru o ființă rațională decât neînțelegerea, misterul, aș zice amenințarea misterului”. Cel mai adesea, prozatorul recurge la comparație, lucrul care nu se lasă descris/înțeles fiind, astfel, acaparat prin deviere, prin divagație, prin substituiri repetate: „mă reped și-l asociez cu un alt obiect… cât de cât [s.m.] cunoscut.” Realitatea e un „dosar complicat și încâlcit”, pe care omul îl poate contracara cu o ficțiune. Iată: „Natura mea, astfel, se îndepărtează de mine ca o corabie marinărească din secolul trecut de un țărm breton, urmărită de privirile femeilor de coastă – ale femeilor și ale copiilor, dintre care unii sunt orfani!…”. Încântată de sine, comparația se preface într-o aproape-poveste paralelă.
Iată, fără comentarii, alte câteva exemple de stăpânit necunoscutul/imprecisul prin cunoscut: „Este drept că viața-ntreagă, / Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă” (Eminescu); „Ieși Zamfira-n pas isteț, / Frumoasă ca un gând răzleț” (Coșbuc); „Ostenit, din aripi bate / Ca un vis pribeag, un graur” (Goga); „Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte” (Blaga); „Dacă tot orașul plânge cu note de ploaie ca o veche pianolă…” (Bacovia); „bolborosea apa, scânteind ca un cuibar al soarelui” (M. Sadoveanu); Lina cu „sufletul ei miezos și puhav ca pâinea moale” (H.P. Bengescu); „pribeag în boare / Ca un miros fără floare” (Arghezi); „Pământul e de drumuri plin ca un nebun de zdrențe” (Vinea); „Nevinovați ca ciucurii de pernă / Se lasă zorii peste geana zării” (Sorescu); „Ca floarea tăiată / Cu petale aripe / Ți-amintești cum cădeai / Printre clipe?” (Blandiana); înserarea „ca o dorință cu luminile stinse / ca o tristețe împrumutată din cărți / ca o trestie care a fost cândva / un mesaj neînțeles” (Ioan T. Morar).
Închei cu o divagare etimologică. A compara și a cumpăra au etimologie comună: latinescul comparare. În ambele cazuri, e vorba despre a cântări, a evalua și a asuma apoi, a te împroprietări cu o nouă viziune ori marfă. Ceva străin devine prin comparație/cum părare al tău. Te îmbogățește, fără a-ți anula dorința de noi achiziții. Fără schimb, fără negoț, fie el și de idei și vorbe cu miez, e greu de închipuit viața oamenilor.