Unii poeți se întrebă la ce mai sînt buni. La ce mai e bună literatura?, se întrebă scriitorii. În vremuri de restriște…, cum ar spune Hölderlin. Dar toate vremurile sînt de restriște, pentru scriitori. Vremurile se destramă necontenit, se risipesc și ne risipesc. Trebuie adunate mereu într-o coerență protectoare. Sînt însă momente cînd ai senzația că literatura nu mai e în rostul timpului, al timpului locuit de tine – de voie, de nevoie –, și atunci îți pui tot felul de întrebări. Evenimentul lecturii, al lecturii „estetice“, e trăit de puțină lume. Bine că și în spațiul public poetul (de carne și oase, nu doar de cuvinte) nu mai este așteptat, nu este „invitat“, decît în cazuri rare. Deși, raportîndu-ne la numărul scriitorilor „declarați“, cât și la aparițiile editoriale, ne-am putea spune că nu stăm chiar rău. Cum tot atît de bine putem enunța și că starea poeziei de azi e aproximată și printr-o percepție în care este infuzată o parte din deziluzia funciară a societății în care ne ducem veacul. Poate că vocea poetului nu e auzită, nu e ascultată cu toată atenția, dar rostirea ei are un mers pe care nu i-l putem ignora.
Alungarea aproapelui
Există, desigur, diferite situații în care poeții nu (mai) sînt luați în seamă. Uneori își subminează chiar ei propriul cuvînt. Alexandru Macedonski intră într-un con de umbră după ce-i adresează lui Eminescu bolnav epigrama răutăcioasă. Nu doar defăimătoare. În disculpare, poetul rozelor invocă impersonalitatea actului artistic, dar opinia publică nu-i mai ia în seamă argumentul demersului epigramistic. Asta se întîmpla într-o epocă în care „opinia publică“ era încă atentă la rostirea poetică.
În perioada postbelică, în țările din lagărul comunist vocea poetică avea încă evidență, dar era așezată într-o rostire greșită. Puterea încerca să aducă o asemenea evidență în folosul ei, aservind-o ideologic. Discursul poetic era falsificat și păstrat forțat într-o vrajă artificială. Cei care nu agreau o asemenea practică erau ocoliți sau chiar ostracizați. Deși vocea lor nu le era întotdeauna, cu totul, interzisă.
În proza Zborul cocorului, Ismail Kadare ne prezintă (romanțat?) cazul unui poet, Lasgush Paradeci, ostracizat de regimul totalitar de la Tirana. Paradeci nu-i o „invenție“ literară; e un scriitor real, considerat unul dintre cei mai mari poeți albanezi. El a avut, de altfel, dar asta nu intră în economia prozei lui Kadare, legături cu România, unde a trăit o vreme, a studiat și a lucrat, a făcut o teză de doctorat inspirată de opera lui Eminescu. În proza semnată de Kadare, Paradeci își trăiește marginalizarea din perioada totalitarismului, precum și în viața reală (v. mărturisirile uneia dintre fiicele sale). „De ani buni – se spune în povestirea prozatorului albanez – era și nu era. Îl marginalizaseră, lipsea de la toate ceremoniile. Și, adesea, tocmai în timpul evenimentului, în mijlocul serbării, își aminteau de el. Dar el, ca orice altceva din jurul lui, era din altă plămadă, părea străin, coborît dintr-o icoană… / Fusese alungat ceva ce trebuia ținut aproape.“ Se închide în propria existență: „Din sălile noastre de ședință, luminate brutal – ne spune naratorul, scriitor – părea că el, marele absent, luase strălucirea palidă a vechilor lampadare ca să împodobească cu ea propriul sarcofag.“ Este marcată astfel retragerea dintr-o istorie furată. La un moment dat, participă, distant, la una din obișnuitele ședințe de demascare, în care doi scriitori au fost criticați pentru curajul de a pune în discuție eroul pozitiv din literatură, precum în urmă cu niște ani au pus sub semnul întrebării ,,cerul senin socialist, fără nori“… „Mare îndrăzneală, într-adevăr – notează naratorul aproape sarcastic. Nu degeaba se spune că poeții sînt de un curaj ieșit din comun.“ Poetul ostracizat nu rămîne pînă la capătul ședinței: „Ieșise îndată după primele cuvinte ale autocriticii, nebăgat în seamă, la fel cum venise, ca să se întoarcă din nou în sarcofagul lui./ În timp ce pleca, în loc să ne blesteme, poate că se ruga pentru noi, așa cum te rogi pentru cei ce nu mai sînt.“ În cîteva cuvinte este exprimată întreaga stare de absență din societatea epocii, topirea personalităților marcante în marele cazan al compromisului, înfrîngerea conștiințelor, speranța într-o salvare realizată de alții. Asta e situația din epocă a izvoditorilor de lumi cu ajutorul cuvîntului!…
Sicriul de aur
Retragerea poetului în sine absoarbe în neștiut și o parte din trăirile contemporanilor: „Din sălile noastre sumbre, răsunînd de ședințe, de vorbe goale și răutate, sicriul lui de bronz și aur dispărea încet. Iar o dată cu propria-i persoană, el îngropa și ceva din noi“. Cei din jur sînt conștienți că poetul nu face parte din acel timp, că atitudinea învinsă a confraților nu-l poate ține legat de viețile lor, că relația cu asemenea vieți e dureroasă. Printr-un gest al senectuții, poetul va oferi însă (confraților, orașului-stațiune unde își duce zilele și unde „clădirea comitetului de Partid domină“ așezarea) o duioasă… poveste de dragoste, ca „o răzbunare împotriva uitării“ în care a fost cufundat.
Naratorul – ziarist și scriitor – interesat să afle mai în amănunt desfășurarea poveștii de iubire dintre poetul octogenar și o misterioasă doamnă, pleacă din capitală în orașul Pogradec, unde mai viețuiește poetul. Drumul e un fel de reinițiere în universul în care identitățile se pierd sub presiunea terorii: „Călătoria spre Pogradec era lungă și plictisitoare. Autobuzul oprea din cînd în cînd în orășele ce păreau toropite de căldură. Pe trotuare, în fața cafenelelor sau a frizeriilor pe vitrina cărora scria «Muncă, educație, vigilență», pietonii opriți în loc urmăreau cu priviri moleșite autobuzul venit din capitală./ După o vreme, controalele poliției au început să fie mai dese“. Orașul-stațiune de destinație „pare mort“, cu „noile construcții urîte“, la mănăstirea medievală transformată în depozit de lapte, clopotnița este în ruină iar „locul de unde fusese smuls clopotul părea o rană încă dureroasă“. Parcurgînd jurnalul poetului intitulat Vizitele drei Ana G. în cula mea, are încă o dată revelația realității, a ceea ce contează cu adevărat în existență: „În tot anul acela se căutase în zadar petrol. Împovărați de problemele economice, albanezii căutau o rezolvare, sperînd că va fi descoperit un nou zăcămînt de crom, că Germania Federală le va oferi un credit, că Anglia le va returna în cele din urmă aurul albanez, blocat acolo încă din anii războiului… Nimic din toate acestea nu se întîmplase. O singură comoară ieșise la suprafață, dar nimeni nu o vedea.“ (s. n.)
Încercarea de a cunoaște mai bine povestea de iubire a „lebedei din Nord“, care s-a grăbit cu iubirea ei să-l mai prindă în viață pe poet, îl duce pe protagonist în intimitatea poveștii singurătății poetului. Intrarea în locuință are ceva din derularea sosirii Anei G. acolo: „Înainte de a ciocăni la poartă, am privit îndelung cula, încercînd să-mi imaginez cum intrase acolo Ana G. Ezitarea ei pentru o clipă la intrare, pleoapele lăsate, așa cum trebuie să le țină femeile care intră într-un loc nepermis, o vedeam apoi împingînd poarta, pășind ușor pe treptele de lemn… Cu grijă, ca și cînd aș fi încercat să nu ucid umbra lăsată de ea pe scară, am urcat repede, căci așa îmi închipuiam că treptele vor scîrțîi mai puțin“ (s. n.). Un loc nepermis este și pentru narator, căci este un loc neagreat de societate, interzis de ideologie („cărțile lui erau tot interzise“), de Conducător, care manifestă față de poet „mai degrabă multă indiferență“. Indiferența reală este însă a poetului.
Poeții fac nația
Cu ocazia vizitei, Lasgush Paradeci întreabă retoric pe tînărul scriitor dacă Președintele, Conducătorul, „cel al cărui portrete acoperă zidurile“, mai trăiește. Asta în situația în care însuși Conducătorul ar putea fi în stațiune, cum obișnuiește în timpul verii, cînd, pentru a-l admira de la distanță, „sute de oameni, […] sînt gata să stea treji zi și noapte, tot sezonul de vară, pentru a-l vedea măcar o dată…“ Se duce, am putea zice, o luptă tăcută între ignorarea Conducătorului de către poet și a Poetului de către conducător. Ignorarea poetului e reală, cea a șefului totalitar, prefăcută. E o luptă între identități, între puteri, una celestă, autentificată de veșnicie, alta lumească, prefăcută, imundă.
Adevărul e de partea instanței artistice. Înțelepciunea absolută aparține condiția: „Poeții fac nația, asta se știe. Ei, cîrmuitorii, și a făcut un gest cu mîna de parcă ar fi arătat locul unde se aflau aceștia, cît fac ceva, deși se prefac că ne-au uitat, la noi se gîndesc. Ce va spune Lasgush despre asta? Ce vor spune poeții?“ Se găsește în această replică o întreagă învățătură despre rostul poeților. Se vorbește – azi – despre dezinteresul față de poezie, despre uitarea rolului poeților, al scriitorilor în general, al artiștilor, dar, oricît de vlăguit ar fi acest interes, un sîmbure din el încolțește chiar și în cel mai sărăcăcios ogor literar. Și Paradeci continuă: „Se prefac că ne-au uitat, dar gîndul lor e tot la noi, a repetat încet. Începînd cu el, cu președintele lor… Și, pentru că veni vorba, mai trăiește, sau a murit?“ Conducătorul, un Enver Hogea de exemplu, e conștient că doar în viață artistul poate fi controlat, „că doar viu putea să-l țină sub control pe poet, mort i-ar fi scăpat“. Moartea poeților înseamnă, între altele, apusul iluziei de măreție a conducătorilor. Prin moarte, poeții scapă controlului conducătorilor, își afirmă victoria și libertatea absolută. Trec hotarele spre veșnicie – adevăr de care e convins și Lasgush, ceea ce conducătorii nu pot face. Sau dacă o fac, asta se întîmplă trecînd în veșnicia maleficului. La rigoare întrebîndu-ne dacă maleficul mai poate fi veșnic. Important nu este ca vreun conducător să ia seama la viața și creația unui poet, ci ca un poet să ia în seamă figura vreunui conducător. A unui decident care nu trăiește în falsitate, care nu falsifică realitatea prin afirmarea puterilor sale vremelnice.
Limbajul negustoriilor șmecherești
Desigur că, în exercițiul vieții cotidiene, publice, lucrurile sînt destul de confuze. Mai mult decît ignorarea poeților, se întîmplă un fenomen dezagreabil care vizează soarta limbajului poetic. Sub presiunea neobosită a limbajului „public“, prolix, din spațiul social al zilei, limbajul poetic e obligat să se restrîngă, e înghesuit într-un cerc strîmt de interes, din care, dacă face eforturi să iasă, se alege cu o voce sugrumată sau ignorată. Limbajul poetic e edificator de lumi, spațiu de exercițiu (fundamental) al inteligenței lingvistice, al „jocurilor“ de imaginație. În viața socială de azi, mai ales în mass-media, multe caracteristici ale limbajului poetic sînt „transferate“ involuntar și insistent în exercițiul limbajului comun, oral mai ales, care proliferează fără scopuri estetice, ci, mai degrabă, mercantile, ca să folosim un termen ce poate fi extins spre o mai largă reprezentativitate. Se derulează un comportament comunicativ șmecheresc, care închide și el interesul față de exprimarea cu conotații artistice. Interesul pentru cuvînt este absorbit de tot felul de șmecherii (de exprimare) menite să stimuleze și întrețină tot felul de negustorii. E ceva în genul unui personaj – inocent, de altfel – din romanul chinezului Yu Hua, În viață, unde, la un moment dat, un copil, Kugen, „după ce a învățat să meargă și să spună cîteva cuvinte, Kugen s-a făcut și mai șmecher.“ Oamenii publici cresc și ei și învață cuvinte „noi“, pe care, crimă supremă, le introduc în tot felul de clișee șmecherești. Și în operațiuni șmecherești, punînd în operă o inteligență lingvistică gregară, barbară, vulgară, de care poezia se ferește, bătînd desigur în retragere.
Cînd soarele se supără pe Zeus
Peste toate, rămîne însă condiția impetuoasă a poeților. Poeții fac nația, nu „conducătorii“, cum afirmă și Lasgush Paradeci. Nu conducătorii îi pot amenința pe poeți, ci aceștia pe conducători. În discuția cu tînărul scriitor, este evocată de către Paradeci o secvență din Homer: „La Homer este un loc în care soarele se supără pe Zeus, nu știu dacă-ți amintești, a spus după un timp. Deci, soarele se supără pe tiran și știi cum îl amenință? Voi coborî în Infern, să strălucesc doar pentru cei morți! A declamat și mi-a zîmbit mai rece ca pînă atunci. Uite, așadar, ce amenințare cumplită i-a adresat soarele tiranului.“ Deci lumina vine dinspre poeți. E amintit un vers al cărui autor nu e dat: „Bud poliegce s poetom, sudar! Fii mai blînd cu poetul, stăpîne!“, căci de la el ar putea să-ți vină consacrarea, stăpîne. Te-ar putea lua cu el în veșnicie, așa cum Homer i-a luat cu el pe zei și pe eroi. Cînd vorbim de condiția precară a poeziei de azi, a cititului de cărți, a cititorului, dacă privim mai atent, vom descoperi sub această precaritate, exprimată în subsidiar, precaritatea condiției „conducătorului“, a decidentului, a eroului îmbogățit peste noapte, a eroului viselor noastre de mărire falsă, perceperea inconsistenței și artificialității, a greșitei rostuiri a existențelor de azi. Zeii dansează beți într-un Olimp în destrămare. Euforia lor falsă nu mai cîștigă cuvintele. Scăderea interesului pentru poet și poezie este generată și gestionată de mitologii greșite.
Fără contribuția poeților, conducătorii rămîn nescriși. A le acorda conducătorilor atenție, în cele mari, e o glumă bună, așa cum o glumă ar părea ca Lasgush Paradeci să lase un manuscris intitulat Vizitele stăpînitorului H în cula mea…, în loc de Vizitele drei Ana G. în cula mea, el, poetul despre care unii ar putea spune că a făcut orașul de rușine cu iubirea lui la vîrstă octogenară, cînd, de fapt, a înzestrat orașul cu singura comoară adevărată, sensibilitatea sa, realizînd o legătură unică și irepetabilă între oraș, lac (pe care l-a cîntat în poemele sale) și el însuși, poetul. Dar ar fi oare o glumă ca, ajunși la marea judecată, stăpîn și poet, să i se spună poetului: Fii mai blînd cu stăpînul, poetule!?
Numirea omului
Cînd auzim păreri dezamăgitoare despre poezie, despre cititori, de desconsiderare a scrisului, a literaturii, a artei, am putea să avem impresia că asemenea considerații închid cercul lumii, îl strîmtează, și am putea să ne întrebăm cui ne lasă poeții? De fapt ei nu ne lasă în seama disperării, nu ne abandonează, chiar ascunși rămînînd ei într-un anume anonimat, în anonimatul ignoranței altora. Chiar și atunci cînd își acceptă izolarea, izolarea din existența cotidiană, recluziunea aceasta poate fi o formă de rezistență. Precum aceea a poetului albanez. O rugă pentru cei care nu au curajul să reziste. E vorba de o rezistență care are multe forme de manifestare și care se împarte la fiecare în funcție de natura (artistică) a fiecăruia, în funcție de epoca în care trăiește. Poeții sînt cei care numesc lumea, nu palavragiii vanităților trecătoare. De altfel, Biblia zice: „cum numea omul fiecare suflet viu, așa îi era numele“ (Gen. 2:19). Numele date de poeți, cuvintele folosite de aceștia sînt cele pure și purificatoare, cele așezate în adevăr, expresie a aspirației la sfințenie, fie și a unei „sfințenii“ laice, dacă ne este permisă o asemenea sintagmă. Lumea de totdeauna, ca și lumea în care trăim, cea vie, poartă numele date de poeți. Aceștia și-au asumat această condiție și o duc mai departe prin timp. Cu orice risc. Cu orice disfuncție. Chiar și atunci cînd lumea se închide în clișee și apar cu greu lucruri noi de numit. Cît despre blîndețe, pe aceasta o manifestă urmînd îndemnul lui Hölderlin: „fiți, cu cei muritori, plini de grijă!“ Iar despre ființarea noastră ce vor spune poeții? Numai cuvinte întremătoare, oricît de frămîntat ar fi cîntecul lor.