Casa bântuită de strigoi

Gardul de lemn, înnegrit de ploi, era căzut într-o rână, iar portița avea, în loc de zăvor, o legătură de sârmă ruginită. Mă uitam, din uliță, ezitând să intru în curte, la casa țărănească nemailocuită de aproape patruzeci de ani. Se micșorase și se lăsase și ea într-o parte, copleșită de buruieni care crescuseră încâlcit-dușmănos, ca o răzbunare pentru vremea când erau sistematic tăiate cu sapa în favoarea plantelor cultivate de om. Un copac viguros se ridicase chiar din mijlocul casei, spărgând acoperișul de draniță putrezită și înălțându-se până sus, în văzduh, de unde putea sorbi cu nesaț, prin miile lui de frunze, lumina soarelui. Am tresărit când un copil cu hainele prea largi (purtate anterior, probabil, de un frate mai mare) m-a tras de mânecă și m-a avertizat:

Nenea, nenea, aveți grijă, casa e plină de strigoi!

Doamne, m-a durut cumplit ceea ce auzisem! Așa era văzută, deci, de un copil, și probabil și de cei mari din jurul lui, casa dragă a bunicii, în care eu și frații mei trăiserăm momente fericite din copilăria noastră! Strigoi?! Asta rămăsese din dragostea cu care ne înconjurase bunica pe noi, nepoții ei, din poveștile pe care ni le spunea seara, în bucătăria de vară luminată intermitent de jocul flăcărilor din sobă, din zbânțuiala fioroasei și în același timp tandrei Ozana, născute dintr-un lup din pădure și o cățea din sat, din cățărările noastre în pomii plini de fructe, din cântecele duioase pe care ni le cânta mama la început de noapte ca să ne adoarmă?

Am rupt sârma ruginită cu care era ferecată portița și am intrat în curte. Copilul care mă sfătuise să evit locul a luat-o la fugă, înspăimântat. Am înaintat cu greu prin iarba sălbăticită din ogradă, în care puteai crede că își fac veacul coropișnițe și șerpi. O pasăre a țâșnit − parcă nu speriată, ci uimită − de undeva de lângă mine și a dispărut în înaltul cerului.

Biata casă! M-am apropiat de ea plin de respect și îndurerare. Îi cunoșteam istoricul. Fusese construită, din lemn și chirpici (un amestec de lut și balegă de cal, pus în forme și uscat la soare, nu ars în cuptor) de o femeie tânără și singură, cu un copil mic lângă ea: bunica mea, Aneta Horga. Fusese izgonită din casa părintească pentru că făcuse un copil din flori, cu un bărbat misterios, din Iași, pe care ai ei îl găzduiseră timp de câteva săptămâni. Ce căuta el în Boroaia, satul dintre Fălticeni și Târgu-Neamț (cu nume împrumutat de la văduva unui boier Bour, din vremea lui Ștefan cel Mare, poreclită Bouroaia), n-am reușit să aflu niciodată. Când au alungat-o, necruțători, de acasă, părinții ei i-au dat o bucată de pământ, care oricum îi fusese destinată de multă vreme, ca zestre, și mașina de cusut, pe care ea o folosea cu multă iscusință. Copilul care îi plângea în brațe era mama mea, Florica, în vârstă de câteva zile.

Fără să ceară nimănui ajutor, fata renegată s-a apucat să frământe lutul cu picioarele ca să facă chirpici. Frământa și își ștergea din când în când cu broboada de pe obraji sudoarea și lacrimile, în timp ce copilul, bine învelit în scutece, suspina și el în iarbă. Toți vecinii s-au simțit înduioșați de soarta ei. Unii i-au adus lemne de la pădure, pentru scheletul construcției, alții i-au adăpostit copilul în acareturile lor și l-au hrănit cu lapte de vacă, alții au venit să muncească alături de ea la construcția casei. În mai puțin de o lună, casa, cu numai o cameră și o tindă, cu un pod care se umplea mereu de fum, pentru că hornul se termina mai jos de acoperiș, a fost gata. Dintr-o pânză de in primită de la o vecină (care o țesuse la războiul ei), Aneta – Anica îi spuneau sătenii − și-a făcut o perdea de un alb diafan, ca zăpada și a așezat între perdea și geam ghivece cu mușcate pline de flori roșii.

După zece ani a mai făcut o fată, Maria, cu un bărbat din sat (și el neidentificat de mine). Pe amândouă fetele le-a dat la școli înalte, la Iași, unde le trimitea toți banii pe care îi câștiga. Era generoasă până la sacrificiu cu ele și zgârcită cu sine. Când s-a dus s-o viziteze pe viitoarea mea mamă la Iași, a făcut drumul de la Boroaia la Iași (120 de kilometri!) și înapoi pe jos, călătorind două zile dus și două întors și însângerându-și picioarele.

Acum, când fetele erau la casele lor (Florica la Suceava și Maria la Fălticeni), bunica locuia iernile singură la Boroaia, în casa îngropată de multe ori până la acoperiș în zăpada viscolită. Dar în fiecare vară veneam noi, nepoții, la ea la Boroaia și o făceam fericită. Patru nepoți (eu și cei doi frați ai mei, Sanda și Florin, plus Leta, fiica Mariei).

În casa modestă a bunicii mele și în mica ei grădină am trăit tot ce poate trăi un om mai frumos: am citit cu glas tare poezii de Eminescu, am jucat șah seara la lumina lămpii, am prins fluturi în grădină și le-am dat drumul ca să-i vedem zburând mai departe, am „deșfăcat“ porumb și am vânturat apoi în uliță, în fața porții, boabele grele, pentru a le separa de pleavă, ne-am dus noaptea, la fântână, prin întunericul albastru, ca să aducem câte o găleată cu apă, în care bunica stingea un cărbune aprins luat din sobă cu vătraiul, pentru alungarea „necuratului“, am plecat în expediții, la pescuit, la apa Moldovei și, întorși acasă, am fript pește pe plită („pește, mămăliga prăpădește“, spuneau țăranii bătrâni), am înălțat zmeie, am cules zmeură din grădină zgâriindu-ne cu plăcere prin tufele țepoase, ne-am făcut visuri în legătură cu viața noastră de maturi (rămase, bineînțeles, neîmplinite).

Și despre toate acestea nimeni nu mai știa nimic! Casa atât de iubită de noi, mic rai din care ne izgonise viața, se prăbușise, reintra lent în pământul din care fusese făcută și ajunsese să-i îngrozească pe oamenii din noile generații. Era considerată o casă bântuită de strigoi!