Cele două volume din O călătorie spre Marea interioară, apărute în 1986 și 1988, și tipărite, acum, într-o nouă ediție (Editura Spandugino, 2019), dau contur unuia dintre cele mai interesante memoriale de călătorie din literatura noastră contemporană. Romulus Rusan e un prozator căruia îi convine cel mai mult haina călătorului, pixul și jurnalul, mișcarea și continua revelație a unor spații geografice, culturale, istorice, „epopeea pietonală” și aceea automobilistică pe marile șosele și pe drumeagurile planetei. O călătorie spre Marea interioară este un memorial de călătorie plin de surprize care provin din privirea fără complexe, realistă, uneori aproape gazetărească, asupra unor „mituri” culturale și istorice (muzee celebre, societatea de consum, Viena, Salzburg, coasta dalmată, Stambul, fosta Asie Minor); Romulus Rusan este departe de „complexul Golescu” și de alte complexe, contemporane, vizibile în cărțile unor călători de azi care se entuziasmează (extaziază) pentru că așa e de „bon ton” și pentru că se contează pe comoditatea unui cititor prea puțin călător și prea puțin, altfel, dispus la verificarea celor citite. Dacă metropolele sunt abordate conform unei „rețete” de-acum cunoscute („într-o metropolă cel mai indicat este să te plimbi la întâmplare, să amesteci raidurile culturale cu cele civile, să intri în muzee când îți ies în drum, să stai pe-o bancă-n parc atunci când ai chef, să privești totul cu detașare, ca și când ai fi acasă, să lași impresiile să se depună singure, să le îngădui să-și stabilească singure ierarhia”: acestea sunt sfaturile bune de urmat ale unui călător ajuns în Viena cu prilejul unei ceremonii care poate copleși pe oricine, îl poate strivi sub aparențele fastului, ale unicității și ale monumentalului, pe care vechea capitală imperială le cultivă cu religiozitate), muzeele sunt cercetate cu ochi critic, atent la capodopere, dar la cultul performanței și recordurilor în materie de „carate”, sensibil la valorile artei pe care le separă tranșant de celelalte creații, ale „gustului confortabil” ce se adresează mai mult simțurilor decât spiritului. Fapt semnificativ, călătorul contemporan caută repere, „impresii de comparat” în jurnalul din 1858 al lui N. Filimon, Excursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice și critice; toate paginile referitoare la drumurile prin Viena și Salzburg cuprind asemenea memorii artistice, istorice și critice, marcând rare momente de entuziasm doar în fața perfecțiunii asfaltului unei autostrăzi: astfel, muzeele Vienei nu încântă pe cât o face banda strălucitoare și fără perfidele fisuri a „Autobahn-ului formidabil” și „fenomenal”: lucru de înțeles, întrucât călătorul se află la volanul unei mașini „Lada”, poreclită „Pif”, cu care are de parcurs 12000 de kilometri pe două continente, în anii ’80 ai secolului trecut.
Dar relativa „răceală” a notațiilor vieneze provine din temperamentul sudic, mediteranean, al călătorului și din „ficțiunea” care reprezintă ținta călătoriei sale: Marea interioară, marea dintre pământuri, Mediterana, Mare nostrum. Până acolo, Romulus Rusan notează toate surprizele, păcălelile, ghinioanele și îndrăznelile unei călătorii sau, mai degrabă, ale unei aventuri, inerente unui drum a cărui împlinire depinde, în cele din urmă, de „hazardul” în patru timpi, pe patru roți și cu formă „combi”. Pe calea spre ficțiune nu mai apar urși, spâni, zmei și ghionoaie, nici tâlhari, războaie și calamități, ci defecțiuni la radiator și acumulatori, capcane, campinguri, distanțe, calcule în kilometri pe oră, șosele proaste, serpentine, indicatoare și gustul aventurii, pe care îl încearcă orice șofer ce se respectă; drumul spre Marea interioară este presărat cu asemenea întâmplări care nasc amintirile și care pot oferi, în chip surprinzător, imaginea reală a locului unde s-au produs: „Poate stă scris pe undeva, prin legile bizare de la granița memoriei și destinului, ca amintirile frumoase să se nască în împrejurări grele prin care ai trecut, sau mai degrabă prin întâmplările care puteau ieși prost și care au ieșit bine”: cât adevăr despre o călătorie lungă cu automobilul se cuprinde, vai, în această frază!
Drumul, însă, nu este doar „o formă a fugii de griji” și nici o simplă „campanie”, oricâte întâmplări, pene de motor și obstacole s-ar ivi; Romulus Rusan rămâne și în această carte un prozator. Primele sale pagini au fost scrise în atmosfera halucinantă a unor „orașe moarte, cucerite de verdeață”: Kotor și Budva, în ruină, creează călătorului un sentiment al irealității care emoționează, declanșând mecanismul artisticului: iată o asemenea secvență despre un Pompei recent: „Pe margini, case după case, dezbrăcate în pielea goală, jupuite de vii, spintecate de sus până jos, lăsând să li se vadă, ca niște viscere, mobila, lustrele, soba și chiuveta, cada de baie și zugrăveala, da, mai ales zugrăveala, culme a impudorii. Lucrurile au alunecat în stradă și s-au transformat unele în gunoaie, altele în vestigii tulburătoare. Viața a fugit, lăsând în retragere resturile unei armate de obiecte. Printre talaș și arcuri de dormeză se zăresc scaune cu furnir și cutii de pudră. În fața unui atelier fotografic tronează o grămadă încâlcită de filme. În coșul de gunoi al unei frizerii, kilograme de păr omenesc. Sezonul abia începuse, dar activitatea era în toi…”. Printre ruine, în realitatea-irealitatea încremenită, un personaj de roman: „doamna cu un câine de zgardă”, o franțuzoaică rămasă în Budva după cutremurul devastator, singura ființă dintr-un spațiu care a fost despărțit de cronologia timpului uman. Sunt și alte pagini de proză cu totul remarcabile, ca acelea despre „instituția” campingului și despre Stambul, unde evocarea istorică se îmbină cu notarea amănuntului, în buna tradiție a formulei „realiste”. Romulus Rusan dovedește aceeași dezinvoltură și talent în „operațiile” care presupun exactitate, cât și în cele care rămân, exclusiv, în sarcina imaginației (reconstituirea „lumii de fum” a fostei capitale otomane). Calea spre Sud, spre ficțiunea de la capătul călătoriei, este o continuă încântare și o voluptuoasă așteptare: primul volum sau prima etapă a drumului se încheie la porțile cetății albe a Efesului, în Selciuk, într-o zi de târg: Marea interioară este aproape, iar viziunea (marea dintre „pământurile” ființei interioare) se află pe punctul de a se identifica în imaginea Mediteranei.
Ajuns la hotarul visat, călătorul e un pasionat, caută detaliile știute, emoționându-se când le descoperă sau notând cu amărăciune dispariția lor, nepotrivirea imaginii privite cu aceea văzută anterior, în meditația asupra spațiului care urmează a fi cucerit. Mai mult decât în Austria, Iugoslavia, Bulgaria și Turcia, călătoria în Grecia, relatată în volumul al doilea din O călătorie spre Marea interioară, se supune mereu unei operații de verificare și efortului de anexare a spațiului, de integrare a sa în structurile interioare ale „cuceritorului”; este o permanentă osmoză a insului cu spațiul și timpul. Unul oferă, celălalt primește; iar acest proces se desfășoară totdeauna în ambele sensuri; vizitând ruinele Troiei, de pildă, călătorul are senzația netă de a-și adăuga „cei cinci mii de ani la propria viață” și, totodată, „sentimentul paradoxal că tu îi salvezi, că tu le faci un serviciu, anexându-i”. De fapt, tema acestui jurnal de călătorie este salvarea prin semn atât a duratei insului, cât și a istoriei înseși; Romulus Rusan îndreaptă oglinda spre trecut și, deopotrivă, spre propria-i textură interioară, cu aceeași voluptate a regăsirii unui „timp pierdut” și a anexării unui spațiu prin fixarea sa în liniile caietului cu însemnări: în această perspectivă trebuie citit jurnalul propriu-zis, ca și jurnalul scrierii jurnalului, acel text „secund” pe care îl presupune profesia „de bază” a călătorului.
Notațiile din O călătorie spre Marea interioară trădează, mai ales în al doilea volum, intenția verificării; în fapt, este o confruntare niciodată decisă definitiv între realitatea văzută („ghicită”) și aceea privită. Mecanismul acestei complicate operații este ceea ce călătorul însuși numește resacralizare. Pentru a înțelege și a anexa spațiul cucerit e necesară prezentificarea lui prin poveste, prin text; natura, simpla natură a ruinelor e accesibilă doar prin faptul cultural și prin forța de pătrundere a actului scriptural. Resacralizarea înseamnă, aici, textuarea lumii văzute, redimensionarea ei în succesiunea text (poveste, imagine, semn material, vizibil) – palimpsest (noua poveste, noua imagine, noul semn așezat peste cel vechi). Resacralizarea e identificare, asumare a trecutului și infuzia de sânge proaspăt, operată în structurile acestuia de prezența și ochiul călătorului, recuperare a istoriei și a ceea ce e dincolo de marginile ei, a mitologiei, adică. Iar spațiul Eladei constituie o lume care solicită din plin resursele de imaginație pentru a realiza palimpsestul, noua po veste: „jocurile extraordinare” ale istoriei furnizează, în planul trăirii imediate, „de cepția contactului” cu realitatea derizorie a ruinelor care par a nu „reflecta” nimic din superbia mitului, a poveștii dinainte citite: „Aici a fost închis Minotaurul? Aici își primea tributul celor șapte băieți și șapte fete? Aici l-a ucis Tezeu, cu sabia și sandalele sale norocoase? Pe aici și-a întins firul Ariadna, eliberându-l pe învingătorul captiv? Nimic nu mai poate evoca legenda. Printre pietrele vechi cresc doar smochini bastarzi, pe sub talpă ți se strecoară o șopârlă, pe deasupra zboară vrăbii și muște contemporane, și te întrebi cu emoție cât e adevărat și cât nu, ce s-a întâmplat în realitate și ce s-a adăugat doar ca născocire la tot acest spațiu – până la urmă singurul autentic și singurul pipăibil, așa cum îl vedem”. Privit astfel, jocul are o singură regulă: fiecare cetate, fiecare palat și fiecare coloană sunt azi „locuri adormite”, năpădite de mărăcini, populate doar cu șerpi și câini vagabonzi. Și tot astfel, conform aceleiași reguli, fiecare loc pulsând azi de viață încearcă, se înțelege, zadarnic, să-și creeze viitorul cât mai durabil, dorit pentru totdeauna, supus, însă, în fond, aceleiași sentințe a (de)căderii. În acest registru se plasează și senzația acută de irealitate a unor situații trăite în prezentul călătoriei (de pildă, coșmarul unei nopți într-un hotel din Salonic, zguduit în permanență de mici cutremure).
Jocul cu istoria are, însă, și o altă regulă: creația, redimensionarea spiritului și regăsirea timpului pierdut. În locurile unde „moartea vorbește mai bine despre viață decât viața însăși”, călătorul descoperă „porția de sacrificiu și porția de fericire”, ascunse în fiecare act creator: iar călătoria este una dintre ipostazele acestuia. Profesiunea îl obligă pe călător să privească realitatea ca pe un text deschis și să trăiască în focarul celor două oglinzi paralele ale spațiului și timpului: istoria și cotidianul, trecutul și timpul prezent al drumului, mitul și întâmplarea din (i)realitatea imediată, dimensiunea culturală și aceea umană a călătoriei. „Idealul turistului”, constată Romulus Rusan, e a fi, în același timp, între oameni și în natură, în istorie și în prezent, în timpul Acropolei și în furnicarul străzii contemporane. Farmecul cărții, „glazura” sa provin din conexiunile acestor spații și acestor durate; „chichioanele” (mici necazuri cu happy-end, sarea și piperul oricărui drum) sunt consemnate la fel de atent ca și impresiile copleșitoare din clipa contactului cu „timpul” ruinelor, casele din Metsovon seamănă cu cele din Mărginimea Sibiului, desemnând un „spațiu carpato-mediteranean”, Voios, un oraș din sud, arată precum „târgurile noastre de la începutul secolului” pe unde se vor fi perindat „personajele lui Caragiale”, Acropole e un punct de întâlnire cu „o vecină din București”, universul miturilor și cel cotidian, spațiul necunoscut și cel familiar comunicând pe numeroase canale, transferându-și unul altuia viață din însăși viața călătorului: „trăind cum scriem și scriind cum trăim” – iată legea acestor surprinzătoare conexiuni. Cum, la fel, a trăi și a scrie (adică, a fi) constituie reperele esențiale ale (re)producerii palimpsestului, a jurnalului cu poveștile și povestea sa: „Prin firea locuitorilor ei, Grecia este o țară vorbită și născocită, rămasă nemuritoare tocmai prin aceste vorbe și născociri”: alte vorbe și alte născociri, peste cele spuse și născocite deja, figurează în O călătorie spre Marea interioară o „nouă” Grecie, purtând „marca” Romulus Rusan.