Poet la 15 ani

Întrucîtva neverosimilă ni se înfățișează producția poetică a lui Adrian Lupescu, de la vîrsta de 14-15 ani (născut în 2004, la Serra San Bruno, Italia, domiciliat în prezent la Satu Mare, locul natal al părinților săi). O precocitate turnată în formulele unei confesiuni pe alocuri de-o gravitate și de-o tensiune producînd impresia unei conștiințe deja maturizate. Aproape virtuozitatea expresiei se află în concordanță cu volutele imagistice în genere strunite ale acesteia, oferindu-ne motive pentru a-l citi cu multă atenție. Nu știm dacă Labiș a scris texte mai reprezentative la asemenea fragezi ani. Gîndul ni se îndreaptă în schimb spre Ștefan Baciu, cu al său debut strălucitor, Poemele poetului tînăr, apărute în 1935, care dezvăluia creația acestuia din preajma vîrstei de 17 ani, încununate cu premiul Fundațiilor Regale precum și cu cel al Societății Scriitorilor Români. Un rău de viață entuziast, un scepticism luminos vibrează chiar din capul locului în versurile bardului sătmărean. Între dezabuzare și avînt, solitudinea le străbate frecvent. Contrastele se susțin convingător: „Ce singur și speriat e cuvîntul/ Cînd se desparte de trup!/ El rătăcește înspre/ Inimile altora,/ Ca spre un spital/ Ce n-are cum să-l salveze./ Pe cer nu e soare,/ Ci un invers al său,/ Straniu și rece./ El emană un fel de/ Întuneric/ În care,/ Pînă la urmă,/ Cuvîntul/ Cade/ Într-o groapă,/ Ultimă, tăcută, nemiloasă“ (Singur). E sugerat simțămîntul unei ireparabile imperfecțiuni caracteristice ființei: „Estimp, poeții/ Explică ce este/ Sufletul/ Și noi nu putem ieși/ Din cuvîntul lor,/ Da, toți/ Conferențiază/ Despre/ Cîte ceva./ Dar ei nu știu,/ Chiar nu știu/ Cine poate/ Lămuri/ Inexplicabilul/ Aripa aceea/ Lipsă de pe spinările noastre…“ (Aripi). Atribuite unei damnări cu optică reprezentare: „Dar lecția despre întuneric/ Nu poate fi învățată pe de rost./ Ea nu se furișează în gînd,/ Și-o negare lîngă o altă negare/ Ține loc de distanță/ Dintre răsărit și amurg./ Tîrîm o umbră după noi/ Și nici o mie de sori/ Nu ne pot dezlipi de ea…“ (Ochi întors). De remarcat permanenta tentație a junelui poet de-a devansa concretul, de-a pluti deasupra palpabilului de altminteri pus mereu la contribuție, către un „înalt“ aparținător lumii printr-o negație pozitivă. Către o lume în lume a cărei accepție metafizică derivă din materialitatea proximității noastre spre-a se întoarce într-însa prin resurecție: „Fiecare copac/ Se lasă desfrunzit/ Într-o altă culoare./ Rugina caldă și veselă/ Răvășește/ Această/ Moarte/ Duioasă de frunze./ În ridul din fruntea toamnei,/ Dumnezeu a presărat deja/ Sămînța senină/ A Învierii“ (Toamnă de miere). Arta ar poseda o angelitate indusă. Dacă uneori „Dumnezeu mai scapă un înger din cer/ Și-l amestecă printre oameni,/ Ca/ Să ne prefacă și pe noi în îngeri“, cu toate că „nu vom fi vreodată/ îngeri pe de-a-ntregul“, un cîntăreț înzestrat „ne luminează la față,/ Și atîta timp cît chitara/ Arde sub degetele sale,/ Suntem și noi îngeri cu el“ (Niciodată, un cîntec). Raportul dintre artă și viață? E comparabil cu nașterea fiziologică, o dublură fabuloasă a acesteia. Decisivă ar rămîne căutarea Tatălui mistic: „Mama naște copii,/ Dar poetul se naște pe sine/ Din burta unui cuvînt./ Vine pe lume/ Cu forcepsul,/ Uneori lepădat,/ Dar el mereu își caută Tatăl,/ Cel care ar trebui să-i dea un nume,/ Cu care apoi,/ El, Poetul,/ Să boteze,/ Pe rînd, toate lucrurile părăsite“ (Genesis). Ne surprinde și o variantă deopotrivă vizuală și sonoră a mitului platonician al peșterii: „Pune un tipar de tăcere/ Peste buze, un sigiliu de întuneric/ Direct peste ochi./ Și apoi poți fugi/ În grotă,/ Să faci focul/ Să desenezi pe pereți/ Crime de vînătoare,/ Să cînți apoi/ În duet/ Cu propriul tău ecou,/ Pînă ce cîntecul/ Îți va suna cunoscut/ Și se va cuibări/ În tine“ (În grotă). Autorul evită în genere tonalitățile patetice, preferînd a palpa cu delicatețe nervurile verbelor ce se caută între ele spre a articula un sens. Bunăoară cel al zădărniciei: „E un praf/ Ce se depune/ Încet/ Pe umbra mea/ Și eu urmăresc/ Viteza cu care/ Cuvintele se/ Izbesc între ele. Am din ce trăi,/ Am din ce muri,/ Am din ce să alăptez/ Deșertăciunea/ Viețuirii mele,/ Schilodită și obositoare“ (Spleen). Nu lipsesc din această primă expoziție lirică schițele de autoportret. Aceeași reținere, aceeași elegantă rezervă în tușele lor: „Sunt doar un/ Consumator anonim/ De clipe memorabile/ Unii spun că scriu/ Doar despre lucruri triste/ Și așteaptă, poate,/ Ca niște rînduri zglobii/ Să le fardeze/ Nefericirile./ Vindecătorul/ Ia lecții de pian, în morgă“ (Din timp). Sau următorul moment autoanalitic: „E o pagină goală,/ Ca o amenințare,/ Ca un îndemn la/ O spovadă/ Fără de iertare./ Am curajul/ Să nu scriu nimic pe ea./ Am puterea/ Să-mi sperii/ Bolile/ Cu numele/ Unei boli și mai mari.// Nu te îneca,/ Războinicule,/ În neantul acesta alb!/ Treci prin el/ Ca ursul polar/ Ce lasă-n zăpadă/ Urme roșii/ Și vinete./ Da, sufletul meu/ Stă pitit, încă,/ În dosul orb/ Al paginii“ (Krypto). Ce-am putea spune în încheiere, sub impresia unui episod literar ieșit din ordinar? Foarte tînărul poet este, evident, o promisiune, dar una ce e prea posibil să-și fi început împlinirea chiar de la primii săi pași. Viitorul va decide gradul realizării acestui novice aparte care este Adrian Lupescu ( s-a afirmat că e totodată și un „cantautor extrem de talentat“).