Aceasta să fie oare condiția de șomaj tehnic anunțată de guvernanți, atunci când intervievatorul e depășit de faconda intervievatului?… Nu mă îndoiesc că aveți amintiri consistente, poate și vii, despre alegerea candidatului Convenției Democratice pentru prezidențialele din 1992. Dar simt nevoia și unei contextualizări, pentru generațiile mai tinere de cititori. Convenția Democratică a fost – privind retrospectiv lucrurile – o idee politică bună? Artizanul acestei idei a fost Corneliu Coposu? Care au fost, apoi, criteriile pe baza cărora Emil Constantinescu a fost desemnat candidat? În fine, cine l-a votat și cine nu, dintre electorii desemnați ca atare de Convenția Democratică?
S-o luăm altfel. Un an după polemica dintre Paler și mine, iată-mă intrat de-a binelea în politică: președinte de partid și senator. Funcțiile ca funcțiile, dar însăși viața politică îmi era complet necunoscută. Ca să nu mai vorbesc de lumea politică, la fel de neașezată ca și societatea românească de la începutul anilor 1990. Mulți dintre noi se aflau în aceeași situație. O anume experiență politică nu aveau decât, pe de o parte, bătrânii țărăniști și liberali, dar care își petrecuseră mare parte din viață în închisorile comuniste, ca să nu spun că România anilor 1940, în care debutaseră în politică, nu avea nici cea mai mică legătură cu România comunistă sau cu aceea postdecembristă; pe de altă parte, erau foștii peceriști de al doilea plan, căci liderii fuseseră scoși din joc de revoluție, cărora le putem adăuga liota de securiști, tot de al doilea plan, care supraviețuiseră lui 1989, înghesuiți, cu mic cu mare, ca sardelele, în FSN. Și unii, și alții aveau o anume experiență, subliniez. Era evident încă de atunci că ar fi fost nevoie de un cu totul alt fel de politică decât acela de care erau capabile atât partidele istorice, cât și feseniștii. (În paranteză fie spus, partide istorice e formula lui Călinescu din anii 1940, menită să ducă în deriziune politica liberală și țărănistă, care ar fi fost, vezi Doamne, ruptă de realitatea nou-nouță fabricată de comuniști. Când au reluat formula, imediat după 1989, nu sunt sigur că țărăniștii și liberalii își aminteau de sensul ironic de la Călinescu.)
Pot mărturisi acum că PAC s-a născut din iluzia că va fi în stare să fie acel partid care să suplinească, în cât mai mare măsură, atât vechile partide, cât și proaspătul FSN. Iluzia, da. Bazată în parte pe buna noastră credință, dar și, vai, pe naivitatea noastră. Nu vreau să te plictisesc, dragă Daniel, cu expunerea programului sau, mai bine zis, a programelor noastre de reformă. Le visam naturale și binevenite (unele chiar erau), dar nu cunoșteam destul de bine societatea, ca să nu mai spun că nici viața politică, încât să le facem totdeauna și aplicabile. De aceea, se pare, PAC a atras mai multe simpatii decât voturi. Membrii PAC reprezentau o elită a clasei politice românești din deceniul X. Niciun alt partid nu avea, ca să rămân la o singură categorie, parlamentari capabili să-i concureze intelectual, moral și ca reputație pe parlamentarii PAC din legislatura 1992-1996. O dificultate a constat în faptul că PAC s-a aflat permanent în opoziție. Ceea ce l-a împiedicat să reușească a-și impune principiile. Este motivul numărul unu pentru care în 1992 am intrat în marea alianță numită Convenția democratică (și apoi Convenția democratică din România – CDR). Contactul meu adevărat cu viața politică abia atunci începea. Și nu mi-a plăcut deloc cum începea. N-am ales din întâmplare titlul cărții noastre Peștele pe uscat. Acela a fost momentul în care mi s-au risipit iluziile cu care pornisem la drum. Cam repede, nu?
CDR ni s-a părut tuturor la început o idee bună. Chiar dacă maturizarea mea politică s-a datorat, nu, propriu vorbind, alianței PAC cu CDR, ci, din contra, bătăliei PAC pentru supraviețuire politică în interiorul CDR, trebuie să recunosc că opoziția din primii ani ai deceniului X a câștigat guvernarea grație CDR și că eșecul PAC la alegerile parlamentare din 1996 se explică prin despărțirea de CDR. A fost o decizie greșită, ca și candidatura mea la prezidențiale, mai curând rodul unor orgolii (nicidecum al meu!) din cadrul PAC, ca și al unor calcule fanteziste ale liderului PNL-Aripa Tânără, aliatul nostru de moment, prietenul meu Dinu Patriciu. Este neîndoielnic și că, după patru ani, CDR și PNȚ-CD au dispărut de pe scena politică din cauză că n-au înțeles nimic din greșelile proprii din anii 1990, acelea care au determinat, în definitiv, și despărțirea PAC de CDR.