Când anume ați avut prima oară conștiința istoriei? Dar a politicului?
Conștiința că există o istorie, care ne influențează viața, independent de voința noastră, de dorințele noastre, împotriva căreia nu putem face nimic, este o stare de spirit care apare relativ târziu, atât la societăți, cât și la indivizi. Apariția poate fi precipitată de evenimente istorice majore, care ne schimbă brusc condițiile de viață. În ce mă privește, știu exact când am trăit prima oară sentimentul istoriei: la moartea lui Stalin. Aveam 13 ani.Mă aflam la bunicii materni, la Rm.Vâlcea. Părinții îmi erau în închisoare. M-am referit la toate acestea în Convorbirile noastre anterioare. Când s-a anunțat la radio că „inima conducătorului și călăuzitorului popoarelor a încetat să bată“, am ținut cu tot dinadinsul să ies în oraș, să văd ce se întâmplă. Având temerile lui, bunicul n-a vrut să mă lase și m-a luat cu el în pivniță să scoatem niște murături. L-am lăsat baltă și am fugit. Ceva se petrecea în capul meu de copil. De ce țineam neapărat să ies în oraș? Sensibilizat de arestarea părinților mei, dispariția odioasei figuri a lui Stalin mi-a creat o stare de angoasă cum nu trăisem nici chiar în noaptea arestării mamei, când patru sau cinci securiști au dat buzna în unica încăpere de care dispuneam și au „ridicat-o“. Acesta era cuvântul în epocă. O angoasă poate mai puțin personală era aceea legată de moartea lui Stalin, care nu mă privea numai pe mine și pe cei din jurul meu, dar pe toată lumea. Am răsucit pe toate părțile, mai târziu, acest sentiment, dar, iată, scriu prima oară acum despre el. În seara aceea de februarie, copilul care eram, alergând, fără să-și dea seama, pe străzile orașului, a simțit suflarea istoriei. Conștiință istorică au și popoarele, dar nu la fel de acută în toate epocile. O activare excepțională a sentimentului cu pricina se produce abia în secolul XX, după ce Întâiul Război Mondial pune capăt acelei atât de des revizitate nostalgic și la fel de des caricaturizate „epoci frumoase“. Generația părinților mei traversează primele două conflagrații planetare din istorie, fiind atinsă de aripa nazismului și confruntată nemijlocit cu comunismul. Aș spune că șansa de a-și menține un moral ridicat, care a ajutat-o să depășească grozăvia istoriei, se explică prin felul nepolitic în care a trăit aceste evenimente. I-am tachinat, nu o dată, pe părinții mei, spunându-le că pentru ei a devenit evidentă schimbarea regimului politic abia când, un lustru după abdicarea silită a Regelui Mihai, au fost aruncați în închisoare ca deținuți politici, expresie lor necunoscută, ca și bunicii mele materne, care era convinsă că numai hoții merită să facă închisoare. Generația mea a trăit cu totul altfel istoria, și anume politic. Pentru noi eveniment istoric a fost dintotdeauna unul care aparține trecutului. Evenimentele prezente sunt politice. N-am înțeles multă vreme de ce realismul-socialist recurgea la un concept literar nou, romanul istoric, când era vorba de romane a căror acțiune se petrecea în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Niciunui critic interbelic nu-i trecuse prin minte că Răscoala lui Rebreanu, apărută la aproape un sfert de secol după evenimentele din 1907, ar trebui socotită roman istoric. Noțiunea însăși nu exista în limbajul criticii interbelice. Realismul-socialist pretindea romanelor consacrate contemporaneității să fie politice. Generația mea de critici s-a format în această idee. Concluzia este că istoria devine politică prin participare: când o majoritate socială ia parte, în diverse feluri, la realitatea istorică. Nu neapărat când indivizii devin militanți în partide. Politicienii reprezintă o categorie relativ restrânsă, dacă ne raportăm la ansamblul social. Ei sunt, mă rog, ar trebui să fie, profesioniștii politicii. Participarea nu implică numaidecât partizanat. În regimurile democratice, participarea e masivă și importantă. În dictaturi, ea e limitată drastic sau inexistentă organizatoric. Dar participare înseamnă, în fond, să nu mai fii spectator în istorie, ci să folosești orice mijloc de a fi acolo, în miezul lucrurilor. Indiferent de modul în care participi. Scriitorii au făcut politică în timpul comunismului atât prin disidență, cât și prin cărțile lor care sfidau Cenzura și clișeele ideogice impuse de PCR. Prima generație care a învins Cenzura a fost a noastră. Prin cea mai pură politică literară. Rezistența prin cultură nu e o simplă expresie menită a ne repera onoarea. Că am produs o literatură tolerată (nu vreau să revin la părerea prietenului nostru Eugen Negrici) e curată prostie. După 1989, lucrurile s-au schimbat, dar generația mea, a celor care se învârt acum în jurul vârstei de 80 de ani, a continuat să vadă istoria prin intermediul politicului. Chiar și dacă nu toți au aderat la partide. Experiența mea personală în materie se deschide cu o polemică de la începutul anilor 1990 cu Octavian Paler, care a avut cel mai paradoxal rezultat cu putință. Chiar dacă am mai scris despre ea, nu pot să n-o evoc din nou, dat fiind rolul ei în viața și în gândirea mea.