Anul trecut, în iulie, s-au împlinit 110 ani de la nașterea lui Noica, prilej pentru Dan Iacob, scriitor din Piatra Neamț, să întocmească o culegere de texte despre filosof. Motivația din care s-a ivit volumul nu e nici livrescă și nici omagială. Dacă ar fi fost livrescă ar fi suferit de păcatul unui catastif inert, ticsit cu meditații sterpe, iar dacă ar fi fost omagială ar fi îngroșat impresia de encomie aniversară. În primul caz, am fi avut de-a face cu un calabalîc de scolii fără noimă, în al doilea, de un ditiramb cu accente hagiografice.
Cauza e alta: Dan Iacob l-a întîlnit în carne și oase pe filosof, petrecînd o săptămînă la Păltiniș în august 1986. Împrejurarea nu avea cum să nu lase urme, despre Noica putîndu-se spune multe, de la politețea unsuroasă cu care își întîmpina semenii pînă la aerul smerit, de cabotin iezuit, cu care îi trata pe necunoscuți. Un singur lucru nu i se putea pune în seamă: că nu ar fi avut farmecul unui intelectual la care dicția, mișcarea sprîncenelor, timbrul vocal și legănarea degetelor se îmbinau într-un trunchi estetic de cuceritoare înrîurire. Noica nu avea glas impunător, nici statură țanțoșă, în schimb era insidios, curtenitor și sagace, intrîn- du-ți sub piele prin farafastîc de expresie rară.
Detaliul e cu atît mai izbitor cu cît Noica, vorbind despre sine, mărturisea că nu se plăcea deloc, că ar fi vrut să arate altfel: altă fizionomie, altă voce, altă postură a trupului. Dar cum nimeni nu-și poate alege zestrea din a cărui drojdie i se vor cloci mai tîrziu trăsăturile estetice, Noica avea să-și poarte ființa exterioară cu o nemulțumire a cărei intensitate era direct proporțională cu satisfacția pe care ceilalți o trăiau atunci cînd îl ascultau vorbind. Filosoful avea facondă de urzeală fină, însoțită de o răsucire a ideilor pe care numai războiul de țesut negații din Știința logicii i-o putuse imprima. Nu am întîlnit nici un om din gura căruia să aflu că, ascultînd pe Noica într-o conferință, ar fi rămas cu o impresie ștearsă.
Cu ani în urmă, vărul primar al lui Noica, Mircea Casassovici, îmi spunea că „Dinu“ era în stare să vorbească o oră despre o cutie de chibrituri fără să-i plictisească pe cei din anturaj: obiectul discuției putea fi cu desăvîrșire anodin, întrucît retorica filosofului, cu încrucișări de oximoron și răsturnări ale unghiului de vedere, reușea să-l scuture de praful banalității. Numai că mintea lui Noica nu-i intra în surescitare decît dacă îl puneai în fața unei probleme în stare a se preta la o încîlcire dialectică. De cum îl scoteai din vîrtelnița contradicțiilor și îl puneai în condiția domestică a vieții prozaice, Noica se retrăgea în sine, ca într-o etuvă abstrasă, din interiorul căreia făcea figura unui inadaptat lipsit de simțul realității. Filosofului lumea din jur îi părea prea anostă spre a-i mai da atenție în vreun fel.
Mărturia celei de-a doua soții, Mariana, cum că la Cîmpulung-Muscel îi putea pune orice în farfurie, fiindcă Noica nici măcar nu băga de seamă ce anume vîra în gură, nu e o figură de stil. Șerpii contradicțiilor ce i se încolăceau în minte îl făceau inapt pentru perceperea detaliilor concrete din jur. Iar cînd, întîmpinîndu-și fiica venită din București spre a-l vizita în domiciliul forțat, a ser- vit-o cu cartofi pregătiți de el, al căror miez era mai mult crud decît fiert, rușinea pe care a trăit-o filosoful nu a fost împărtășită de Alexandra Noica-Wilson, pentru simplul fapt că toate rudele știau că Noica era nu doar un ins amanual, prin excelență, dar și un inadecvat cu totul neputincios în chestiuni culinare. Episodul din Jurnalul de la Păltiniș, cu cafeaua fiartă din boabe nemăcinate, e prea notoriu spre a-l mai reda aici.
Dan Iacob a simțit pe propria piele efectul de insinuare seducătoare pe care îl emana ființa lui Noica, drept care nu doar că a ținut un jurnal al zilelor petrecute la Păltiniș, dar pe deasupra a rămas un îndrăgostit de opera lui. În anii 1980 mulți au fost atinși de emulație sub spectrul lui Noica, dar puținora nu li s-a răcit elanul de-a lungul deceniilor. Dan Iacob e din a doua categorie. Empatia pe care a căpătat-o în 1986 l-a făcut ca anul trecut, după aproape 35 de ani, să editeze antologia de care pomeneam: o analectă de texte avîndu-l în centru pe filosof. Volumul e o mostră de acribie cercetătoare, fiincă textele prind trei felii: fragmentele scrise de Noica, amintirile altora despre el și apoi cărțile de exegeză în marginea operei. Să aduni sute de texte și autori care s-au pronunțat în timp asupra filosofului nu e un chilipir. Dacă aș enumera toate numele mi-ar trebui o pagină de revistă la rînd mărunt.
Mă voi mărgini mai întîi la o înșiruire pe temei de afinitate cu părerea celor pomeniți: Gabriel Liiceanu, Vasile Dem Zamfirescu, Alexandru Surdu, Maria Cogălniceanu, Ion Dur, Ștefan Afloroaiei, Marin Diaconu, Radu Gabriel Pîrvu, Andrei Pleșu, Laura Pamfil, Stelian Tănase, Ioan Pintea, Viorel Cernica, Gabriel Petric, Mircea Lăzărescu, Eugen Simion, Constantin Aslam, Andrei-Dragoș Giulea, Maria Zoica-Ghițan, Dragoș Popescu, Mihail Neamțu. Nu i-am trecut aici decît pe cei aflați în viață, ei fiind într-o flagrantă inferioritate numerică față de cei răposați, de la Mircea Vulcănescu pînă la Sanda Stolojan, de la Emil Cioran la Monica Lovinescu. Dar nu-i pot trece sub tăcere pe detractori: Adrian Marino, Alexandra Laignel-Lavastine, Aurel I. Rogojan. Ultimii alcătuiesc o minoritate, dar Dan Iacob, arhivar meticulos, le-a dat binecuvîntarea spre a intra în volum.
Nu cred ca Dan Iacob să fi omis vreun text important despre Noica, așa cum l-a urmărit în cele două ipostaze clasice: viața și opera. Din volum nu lipsește o cronologie selectivă și o bibliografie adusă la zi. Efortul pe care l-a arătat autorul e de scormonitor cu tenacitate de cîrtiță, căci fără o dîrzenie de sobol nu ar fi putut strînge într-o carte atîtea referințe critice, memorialistice sau gazetărești. Cum el însuși mărturisește: „Lucrînd la această antologie am realizat amploarea fenomenului Noica, am înțeles cît de multe pagini s-au scris despre întîlnirea cu el și cu opera lui, am aflat cîte doctorate s-au dat pornind de la concepția lui despre lume și om, cît de multe articole, risipite prin ziare și reviste, s-au scris. Și am înțeles că acest fenomen este prea vast spre a putea fi prins într-o carte care să nu depășească 400 de pagini. De aceea am fost nevoit să prezint doar cărțile ce fac referiri la el și opera lui, unele numai cu numele, altele fragmente din prefață sau din cuprins, lăsînd la o parte sutele de articole. Pentru prezentare am ales varianta firului cronologic al apariției volumelor, limitîndu-ne la cele existente în colecțiile Bibliotecii Județene «G. T. Kirileanu» Neamț. Cînd te apuci de o antologie de texte, riscul e întreit: 1) să nu te oprești la timp; 2) să selectezi texte ale unor autori care nu și-ar merita locul alături de marile nume; 3) să selectezi fragmente nesemnificative.“ (p. 6).
Dan Iacob a fost scutit de cele trei primejdii, întocmind un tablou amănunțit al imaginii culturale pe care Noica o are la 111 ani de la naștere și la 33 de ani de la moarte.
După Dicționarul de termeni filosofici ai lui Constantin Noica, întocmit de Florica și Marin Diaconu în 2004, un instrument de lucru care îți pune pe tipsie fiecare noțiune din jargonul filosofului, antologia de față e primul pas spre cuprinderea sistematică a posterității lui. Doar parcurgînd un astfel de volum îți dai seama cît de mult s-a putut scrie despre Noica în ultimele trei decenii. De bine, de rău, mai inspirat sau mai șleampăt. Singurul lucru vrednic de a fi plîns este că Noica nu mai este predat, carte cu carte de-a lungul unui an, în facultățile de filozofie. Dar ar fi o impietate ca tocmai azi, cînd tot învățămîntul e în colaps național, să aduci obiecții privind programa universitară.
Din acest motiv, volumul lui Dan Iacob, publicat în 2019, un an despre care s-ar putea să vorbim ca despre ultimul an de normalitate culturală, este o tresărire exegetică pe care azi, în pustiul înspăimîntat în care ne ducem zilele, o percep ca pe o solie încurajatoare. Noica a fost un optimist incurabil, indiferent de împrejurări. N-ar strica să ne molipsim de meliorismul său.