O seamă de literați se plîng de claustrare, imaginează diverse metode pentru a înfrînge plictiseala izolării, unii întocmesc, culmea, liste de cărți preferate, ca și cum ar urma să fie evacuați din propriul domiciliu, ș.a.m.d. Nu mă număr printre ei. Existența unui om al scrisului nu suferă schimbări majore în condițiile create de pandemie. Singurul dezagrement sensibil este închiderea Bibliotecii Academiei. În rest, toate curg pe făgașul lor vechi, biroul e același, tocul așișderea, cerneala tot neagră. În 1795, Xavier de Maistre, scriitor ingenios și spiritual, dădea la iveală cartea ce urma să-l facă celebru: Voyage autour de ma chambre. Obiectele spațiului său domestic îi trezeau autorului amintiri, reînviau întîmplări, redeșteptau sentimente. Ceva asemănător ne întîmpină la Alecsandri, în evocarea Serilor la Mircești. Privirea poetului surprinde succesiv, pe tablourile din încăpere, imaginea unei cadîne „ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor“, „un cîmp de aspră luptă / Pătat cu sînge negru“, o priveliște a Veneției, „regina ce-n mare se oglindă“, „o sprintenă corvetă, un răpide-alcyon“, „cucoarele în șiruri zburînd spre orizon“ – toate laolaltă reminiscențe ale călătoriilor efectuate cîndva; în fine, „un tainic și drăgălaș portret“, de bună seamă chipul Elenei Negri. Amintiri, amintiri…
Nu cred să existe mulți oameni care, asemeni mie, să trăiască într-un decor cvasi-identic cu acela în care s-au născut. Am moștenit mobila părinților, care a migrat prin trei orașe (Iași, Piatra Neamț, București) și prin şase locuințe, dar a rămas, cu minime adaosuri, aceeași. În vitrina din sufragerie, printre obișnuitele pahare, ceșcuțe și bibelouri, admir de multe decenii, în copii miniaturale, pe Victoria din Samothrace și pe Amor și Psyche, celebra sculptură a lui Canova. E drept că Amor are aripile refăcute de mine, întrucît cele „originale“ s-au frînt la cutremurul din ’77. Piesa cea mai interesantă este însă o cafetieră cu motive chinezești, care, la seismul menționat, s-a spart în zeci și zeci de cioburi. Din fericire, baza rotundă a obiectului rămăsese intactă și pe ea am plantat un cilindru de carton, care mi-a servit ca suport pentru lipirea la locul lor a micilor fragmente, ca într-un original joc de puzzle. Deasupra vitrinei tronează o sculptură din ghips patinat, realizată de artistul pietrean Clement Pompiliu, care-mi evocă propria înfățișare din vara anului 1952. Și această piesă, la teribila zgîlțîire a pămîntului, a zburat din colțul de sud-vest al încăperii și a aterizat în colțul opus, dar n-a suferit decît avarii minime, la joncţiunea capului cu soclul, pe care le-am putut remedia cu uşurinţă. Acum, pe soclu străjuieşte un tun miniatural, construit de mine dintr-un cartuş perforat şi doi nasturi de plapumă, semn că am făcut armata la artilerie.
Mobila cea mai impunătoare a sufrageriei e, fireşte, bufetul în cel mai pur stil Biedermeier, cu suprafeţe maronii curbate şi cu frumoase ornamente din lemn negru. Este divizat în trei compartimente, cel mai încăpător aflîndu-se la mijloc, flancat de alte două mai mici. În cel din stînga adăpostisem în copilărie modesta mea bibliotecă, conţinînd între altele o colecţie a revistei „Dimineaţa copiilor“ şi un volum a cărui lectură mă fascinase: Aventurile lui Stroe şi Vasilache. Nu se menţiona, pe foaia de titlu, decît numele ilustratoarelor: Marcela şi Florica Cordescu. Am aflat mult mai tîrziu că textul aparţine scriitorului Isaia Răcăciuni, frate cu N. Stroe şi beneficiar al amintirilor acestuia, multe din ele pure născociri.
Din cele trei corpuri de bibliotecă, A, B şi C, aflate în aceeaşi încăpere, primele două adăpostesc literatură română, iar al treilea cărţi străine, în original sau traduceri. Literatura română e orînduită riguros: texte (în ordinea alfabetică a autorilor), monografii (în aceeaşi ordine), lucrări de sinteză (idem). Volumele de critică literară la fel. Ca urmare, nu trebuie să bîjbîi în căutarea vreunei cărţi, ci mă duc la ea cu ochii închişi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre corpul C, unde hărnicia deţinătorului a intrat în eclipsă, iar găsirea unui anumit volum presupune adesea explorări obositoare.
În camera vecină, în dreptul unei ferestre neobişnuit de largi, a cărei lumină controlează sever ritmul fiecărei fraze, sălăşluieşte masa de scris. E un birou cu placă de cristal, sub care se înghesuie în dezordine diverse adrese şi cărţi de vizită („Armand Maison du dessert“, „Igiena salon clasic“, cod pttr: 020914 etc., etc.). Nu le acord atenţie decît atunci cînd o merită, iar asta se întîmplă destul de rar. Mai de preţ sînt cele două cupe cu pixuri, deşi eu unul detest pixul şi nu scriu decît cu cerneală neagră. Să mai menţionez un aparat de radio Grundig, la care, de luni pînă vineri, la ora 6:45, ascult emisiunea 150 de cuvinte despre cei ce nu cuvîntă a fostului meu student, Carol Mălinescu. Nu l-am auzit spunînd ceva despre pangolin, o verigă a lanţului care a declanşat pandemia, dar vorba ceea: n-au intrat zilele în sac.
Iată că şi propria locuinţă, cu diversitatea elementelor alcătuitoare, oferă destule prilejuri de a răscoli amintiri, de a medita asupra scurgerii timpului, de a te adînci în cugetul propriu. Covid-19, cu siguranţă, va trece, iar noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămînem.
P.S. „Trusa“ literară de criză (România literar\, nr. 16-17), Nicolae Oprea, Ion Bogdan Lefter și Daniel Cristea-Enache îl includ pe Ion Barbu, iar Mateiu Caragiale e selectat de Nicolae Oprea, Gabriel Coșoveanu și Vasile Spiridon. Citindu-l, în același număr al revistei, pe Mircea Mihăieș (Sub asediu), respectivii vor afla cu umilinţă că au pariat pe doi cai morți.