Încă mai există prozatori care scriu ca și cum ar trăi într-un poem. Cu imaginarul ei sinestezic, conectat la detalii volatile, Veronica D. Niculescu se găsește printre ei. Cel de-al doilea roman pe care-l semnează, Toți copiii librăresei, prezintă un spectacol de vitalități introvertite, în care diafanul este survolat psihologic. Un roman despre o femeie-rubin, a cărei frumusețe stă în im-perfecțiunile ei. Stigmatizată de un trecut ghinionist și neșlefuită sentimental, ea strălucește într-o lume de copii. Semn că, oricât de reținută, Veronica D. Niculescu n-are cum să se desprindă de atașamentul la fabulos. E de-a dreptul imposibil. Căci face parte organică din imaginarul ei romanesc. Tocmai de aceea, există familiarități cu celelalte volume, cu care romanul dialoghează subtil și, nu o dată, poetic. Începând cu conceptul de familie; imuabil, el va fi reluat în scenarii diferite. În Toți copiii librăresei citim povestea Silviei Albu, care rămâne însărcinată cu puțin timp înaintea majoratului. Obligată să se refugieze departe de rușinea Piteștiului tocmai la Sibiu, alături de mătușa Gina, ea naște un copil mort. Iar după cinci ani se reîntoarce în orașul natal ca librăreasă. De-aici înainte viața se definește prin apropierile timide de copii, principalii ei „clienți“, pentru care librăria din comunism ține loc de spațiu al culorilor. Singurul. Îndrăgostită de Roland, protagonista nu mai știe dacă bezna dinăuntru poate accepta lumina dinafară. Față de romanul precedent, Veronica D. Niculescu păstrează ambiguitatea până la capăt, la fel cum dozajul simbolic și balansul psihologic se armonizează fericit. Din Spre văi de jad și sălbăție (2016) – pe care l-am comentat tot aici la vremea apariției –, scriitoarea păstrează modelul familiei: cu toată onomastica regală, Regina și Iustin tensionau destinele fiicelor Sorana – Miranda. Emancipată, cea dintâi era și echipată pentru performanță socială, reluând dramatismul moștenit de la bunici. În vreme ce Miranda rămâne în vizuina realităților ei închipuite, ca o Alice captivă de bunăvoie în labirintul poveștilor. Transformate în memorie pură, ele, poveștile, susțineau psihologic noua Cenușăreasă, ca nu cumva să cedeze sub greutatea bovarismelor. Cu alte cuvinte, romanul social reverbera dramele ascunse ale femeilor, în vreme ce bărbații, slabi și rutinați, nu pricep cum introvertirile au și nu prea de-a face cu interdicțiile. Scenariul din romanul precedent regăsește în Toți copiii librăresei structuri asemănătoare, căci Silvia, asemeni Mirandei, gândește librăria ca un Venus rotindu-se în răspăr cu lumea, un soare numai al ei, al singurătății. Croită întrucâtva din eroinele sud-americane, protagonista Veronicăi D. Niculescu se îmbracă numai în negru, vânând emoțiile pure din adolescența întreruptă violent. Cu carnea-pământ, la numai 23 de ani, Silvia Albu vede în Complexul comercial un animal în care lucrează oameni-animale, între care ea e stigmatizată. Ca în basme, orașul cu fauna lui umană e decorul prințesei alungate din regatul idealizat. Doar că în roman, happy-end-ul nu e obligatoriu. Dimpotrivă. Discursul din Toți copiii librăresei se construiește din fluiditatea detaliilor, cu senzația unui curent de aer ce ocolește istoria și aglomerează în locul ei poezia singurătății. Comunismul e doar un decor-pretext, căci, spre deosebire de romanele ce tratează retrospectiv epoca, scriitoarea reține felul în care lumea poate fi iubită. Și iubește. Numai că o face în felul ei, ca o Amélie Poulain bucurându-se, printre jivine și păsări, de copiii cu mațele chiorăind, de suciții și marginalizații epocii. Dar lumea aparține copiilor. Ceea ce azi vedem că lipsește tot mai mult împrejur. Mutulică spune bancuri subversive, maturul rămas pitic e tot un copil, unul al adevărului, până ce și el va fi alungat. Toți copiii librăresei este povestea unei prizoniere de bunăvoie în mintea de copilă, asigurată că lumea celor trecuți de nubilitate e condamnată la nefericire. Lumea Silviei e plină de culori memorabile într-un vast cenușiu. Veronica D. Niculescu înregistrează umanitatea din comunism. Printre copii atipici, bolnăvicioși sau dickensieni, autoarea toarnă viață în societatea încremenită din totalitarism, ca și cum realitatea ar fi o poveste privilegiată. Toți copiii librăresei înfățișează armonia inconștientă din comunism. Totul prin filtrul unei singurătăți ce se definește prin absențe. A propriei familii – tatăl pleacă după moartea soției să locuiască cu Crina, sora imaculată ce s-a integrat moral în lumea comunistă –, și a propriei traume. Cu maternitatea grăbită, acum interzisă, ea adoptă ca librăreasă viața copiilor, trauma fiind astfel obiectivată într-un soi de organism social prin care se apără de invaziunile depresive. Pe de altă parte, citim așadar în roman cronica unei singurătăți confortabile din care nu se poate evada. Doar îndrăgostirea trădează adevărul ascuns cu tenacitate de tânăra stigmatizată. E limpede că greutatea cea mai însemnată pentru Veronica D. Niculescu este să-și rețină impulsurile de poetizare, de fardare melodramatică. Și reușește. Niciun roman despre comunism nu prezintă perspectivele din Toți copiii librăresei. Detaliile defilărilor, prima transmisiune color interpretată de măcelar și așa mai departe. Nu comunismul, doar un pretext, cum spuneam, ci memoria unei lumi ce se salva prin cu totul altceva. Cine are în memorie librăresele, știe despre ce vorbesc. Scriitoarea înscenează o tramă livrescă într-un scenariu autohton: o Tess D’Urberville ascunsă într-un oraș de provincie, Silvia se reîndrăgostește după trauma cât o moarte. Nu de oricine, ci tot de un individ care vede lumea diferit: ea, din ipostaza unei educatoare improvizate, el, Roland, ca ceasornicar, reface timpul pentru ceilalți. Împreună, ei repornesc de fapt un timp al intimității, doar că Silvia, în plus, trebuie să accepte și să refacă maternitatea și altfel decât prin suferință. Ca un Holden Caulfield în ipostază feminină, vocea protagonistei are ceva inocent și dezabuzat, de femeie îmbătrânită înainte de vreme. Când fericirea îi face cu ochiul, ei i se pare jalnică, iar odată cuplul marginalilor refăcut, ea află, din nou, că de-a curmezișul destinului se află lucruri ce-o depășesc. Roland trebuie să preia un atelier de reparații bucureștean, unul de tradiție, iar gestul e mai mult decât o moștenire ereditară. Cât un soi de rezistență la comunism. Căci asemenea spații individuale, precum ceasornicăria, la fel ca meseria implicată, sunt, cum zice Roland, „ultimele cotloane ale libertății“. Or ei, nou-descoperiți, acum un cuplu, asemenea, sunt și ei încă tolerați într-o lume de care se feresc mai întâi prin lecturi salvatoare (Borges, Cehov, basme etc.), apoi prin timpul crescut împreună. În romanul așteptării celui plecat, se insinuează revenirea absenței, ca principiu traumatic, dar pe care Silvia, asemeni personajelor tragice, nu-l ridică la rangul apocaliptic așteptat. Toți copiii librăresei este un roman despre cum se fac idoli din nefericire și ratare, de către cei ce nu riscă să construiască fericirea nici când toate duc în direcția potrivită. Veronica D. Niculescu ridică în personaj sentimentul fatalității atât de sus, încât nu se vede decât în momentul atingerii altitudinii corespunzătoare, care e iubirea. Doar atunci teoria care spune că în viață suntem mereu singuri, iar misterul nu poate reține decât un basm și aplicat altfel decât fatalist. Cehoviană, eroina e prea lucidă de ratarea ei pentru ca bovarismul să crească dramatic, direct proporțional. De aceea mi se pare reușită și ieșirea ei din scena realității, când se îmbăiază în lacul ce ținea altădată de mirajul noului cuplu: ca o îmbrățișare a deznădejdii. Dar nu oricum, căci, „în coconul meu străveziu, sub oglinda întoarsă a apelor“, doar ea, mâlul și bezna rezistă. Nu are pe nimeni, e complet singură față în față cu așteptarea unui destin care promite totul și nimic. Cu poezia lui. Reușit îmi pare și accentul pus de Veronica D. Niculescu în felul cum femeia din comunism, așa cum aminteam și în comentariul dedicat Alinei Nelega, își trasează singură granițe dincolo de care nu trece. Pe lângă prejudecățile societății, așadar, vibrează și limitele autoimpuse. Un labirint suprapus celorlalte, traumatice și amoroase, din care o sinucigașă nu poate evada decât din prea multă dragoste pentru copii. De aceea, deloc întâmplător, ea e și un voyeur al lumii, urmărind familii, copii, ca și cum ar trăi fragmente din viața ei interzisă. Cel mai bun roman al Veronicăi D. Niculescu.