9.
Acum trăim în două țări, hai să ne jucăm de-a străinătatea, își îndemna Flora prietenele, căci Marga era tot mai tăcută, nu se mai juca, avea 14 ani, era preocupată de lucruri femeiești, tare ciudat se mai purta. Dar Sara și Maria, cam de-o seamă cu ea, aveau o poftă de joacă ce nu trecea niciodată. Fugeau la capătul grădinilor, spre vale. Pe-acolo trecea granița. Nu plăcea nimănui granița, chiar și copiii sesizau anomalia acestei împărțiri. Era trasată o linie cu o brazdă. Săreau dincolo: era România, săreau înapoi, era Ungaria. În România se vorbea obligatoriu românește, dar Maria, mai mică fiind, abia o rupea. Era interzis să spui cuvinte ungurești. Voia mâncare? Trebuia să ceară o bucată de pâine, care devenea: dă-mi un dărab de kenyereu. Lapte, apă erau ușor de ținut minte, mărul devenea „almău”, iar castravetele „ugărcău”, spre distracția celorlalte. Flora vorbea fără probleme românește, cu vecina Irina, ca o mamă ce le era, cu badea Vasile erau mai mult timp împreună peste zi, decât cu Ianoș. Dar nu doar vorbitul le amuza, ci și naveta dintre țări, mai ales când puneau un picior într-o țară, celălalt picior în cealaltă țară, vorbind de-acum amestecat, un cuvânt așa, celălalt altfel, o încurcătură foarte hazoasă. Iar când Sara, așa crăcănată peste graniță, se slobozi și urină, distracția ajunse la nebunie. Nu purtau chiloți, aveau rochii lungi și poale dedesubt, și-au dat drumul și celelalte, urina s-a făcut pârâiaș. Ne pișăm pe graniță! Ne pișăm pe graniță! țipau de se auzea până în sat.
Uneori trecea câte un soldat, erau de rând să verifice granița. Fetele fugeau și se ascundeau în porumbiștea grădinilor. Când tuleii au fost tăiați, s-au ascuns după grămezi, era palpitant să provoace pericolul, să-l ocolească apoi. Sara mai striga după soldați din ascunzătoare, vai, ce sperietură au tras când unul s-a pus să le caute. Dacă ne prinde vreun soldat și ne dă peste moacă? N-ar fi de mirare! Poate ne omoară, se-nfricoșă Flora. Așa cum l-au împușcat pe soldatul român. Tot satul știa cum Miuța s-a prins în dragoste cu un soldat român, când a trecut odată dincolo, la rude în Chesău; apoi mergea să-l vadă, când putea, venea și el să-și întâlnească mândruța. Într-o zi, când băiatul a trecut granița încoace pentru întâlnire, s-a nimerit să-l vadă soldatul de făcea de pază și fără să-l someze l-a împușcat și omorât. Tot satul s-a înfricoșat, fetele de măritat l-au plâns toate, că erau românce, că erau maghiare, a fost jelit ca nimeni altul. Dacă ne omoară? zise Flora cu un tremur reținut în voce.
11.
Viața nu se numără cu ce-ai pierdut, ci cu ce ți-a rămas, deși au fost ani cu pierderi mari. Se murea. Trecea frontul pe lângă Palatca. Au venit cu tancuri, zburau ghiulele peste sat, împușcăturile erau așa aproape încât părea că-ți mușcă din urechi. Mai ales noaptea, deoarece ziua se mai linișteau. Luptau nemții împotriva românilor, se înainta anevoie. Zile și nopți în șir au stat oamenii satului ascunși. Flora nu mai suporta să stea în pivnița lor, doar ei trei, atâta tăcere și groază, doar împușcături, ființa aceea neagră a fricii umplea tot spațiul, îi intra în suflet; s-au mutat cu toții în buncărul construit la tătăișa Irina, era căptușit cu scânduri, mirosea a lemn proaspăt dat cu rindeaua, aveau pături și saltele de paie pe jos. Așa, la înghesuială cu alți vecini, jucându-se cu băiețelul Irinei, Șandorel, care nu și-a cunoscut tatăl, mai vorbind, mai ascultând-o pe tătăișa care vorbea fără oprire, chiar și când adormea toată lumea, era mai ușor de suportat. Dacă va cădea o bombă, suntem păziți?, da, fată dragă, răspunse tătăișa, suntem păziți dacă dă Bunul Dumnezeu să nu cadă nicio bombă, nicio grenadă. Așa a fost, că de-ar fi căzut, mureau acolo îngropați cu toții.
Înainte cu câteva zile de a trece frontul, după cum se zvonea în sat, fetele, speriate că soldații ar putea, pe lângă gloanțe, să aibă și metehne urâte, să fie hoți, de pildă, au hotărât să îngroape lada cu lucrurile mai de preț. Au săpat în grădină, în spatele cotețului găinilor, unde puneau răsaduri primăvara, au săpat o groapă largă, după măsura lăzii de zestre, nu prea adâncă, era greu săpatul pentru puterile lor, apoi, cu chiu cu vai, au tras și împins de ladă, până ce au cărat-o și așezat-o în pătratul de pământ reavăn. Au pus niște țoluri vechi peste ea și au acoperit-o cu paie, apoi cu pământ, au pus tulei de porumb, dacă plouă, să se scurgă apa pe lături, nimeni n-ar fi ghicit ce e acolo. Acum, își doreau să nu cadă ghiulele nici peste casă, nici peste ladă, nu doar buncărul să fie păzit. Șopoteau în surdină rugăciunea Tatăl nostru la intrare și la ieșirea din adăpost, considerau că e destul atâta.
După patru nopți s-a făcut liniște. Când s-au întors acasă, când au ieșit pe uliță, când s-au încumetat să meargă până la biserică, Flora a văzut că satul e plin de soldați, altfel de soldați acum, altfel îmbrăcați, altfel vorbind, erau soldați români. Au murit mulți pe dealul dinspre Poderei, a văzut și ea cum sătenii erau puși să-i încarce în care cu boi și să-i ducă nu știa ea unde, că nu punea întrebări, poate că înapoi la casele lor, ca să-i pună în sicrie, întinși pe mese acoperite cu pături negre, cum au făcut cu mama, să-i plângă ai lor, să-i îngroape. Locuiesc departe?, ar fi vrut să știe, dar ea nu punea întrebări. Alții, care erau doar răniți, erau încărcați în căruțe și duși la spital în Mociu, în România, iar de cei mai puțin gravi se îngrijeau sătenii cum puteau, casa din Tog s-a umplut de răniți români, că era dincolo de graniță. Apoi au început să vină soldați și la casa din sat. Tatăl lor le-a spus să nu deschidă poarta nimănui, niște fete fără apărare pe vreme de război e mai bine să fie cu băgare de seamă.
Stăteau pitite mai toată ziua în casă cu treburi de gătit, de cusut, și printre acareturile din spate, găsindu-și de lucru cu găinile, cu zarzavaturile, n-au deschis nimănui. Apoi, când poarta a fost forțată, ele au fugit prin grădină la bunicul de jos. N-au putut fi alungați bărbații veniți, dormeau în târnaț, în bucătăria de vară, care unde a găsit loc, dar n-au intrat în casă, erau nopți calde, au cerut doar niște pături. A venit Ianoș în sat și n-a mai lăsat fetele singure deloc. Ele le găteau tuturor, le spălau hainele, fierbeau izmenele și albiturile cu leșie ca să scape de purici, că altfel umpleau toată casa, toate țoalele. Deși se găsea petrol, uneori nu aprindeau seara nici lampa, să facă economie, nu o dată le-au dat bărbaților acelora puțintelul ce-l aveau, să-și ungă părul, să scape de păduchi. Degeaba, tot era plină casa. Apoi plecau, pe rând. Sunt dezertori, spunea Ianoș. Ele au învățat cuvântul cel nou: dezertor. Doar un soldat a rămas mai mult timp, a cerut haine de schimb, zicea că se va întoarce și va plăti cândva. Era tinerel și speriat. Îl chema Petre Lupu, avea dinți albi, frumos înșiruiți, Flora îl privea pe furiș vorbind, tare-i plăcea albeața dinților lui, o dată a râs și a văzut cum i s-a făcut o gropiță în obrazul stâng, era proaspăt bărbierit; sta mai mult ascuns la umbră. Și ăsta e dezertor? Da, și el, a spus Ianoș fetelor; dar nu l-a alungat, nici nu l-a denunțat. Mulți au dezertat, li s-a urât cu războiul, unora le era și frică, nemții trăgeau bine, aveau arme bune, îi omorau. Dar se dezerta și invers: soldații maghiari din sat treceau în satele românești, ca să nu lupte, mai ales dacă aveau dincolo rude, cunoștințe care să-i găzduiască, să-i ascundă. Apoi, într-o zi, Petrică Lupu a dispărut, așa, fără cuvânt, fără să salute, fără să mulțumească.
Era spre primăvară când l-a revăzut pe Petre Lupu. Împlinise de curând 14 ani, ține minte cum au bătut la poartă niște bărbați, au intrat imediat, că nu era încuiată, era și Ianoș acasă. Erau niște jandarmi, îl însoțeau pe dezertor. Flora fierbea rufele albe în ceaun la focul din ogradă, ține minte, pentru că era prima dată când își fierbea poalele de cânepă, îi venise sorocul și erau pătate. Fetele nici acum nu purtau chiloți, cine să le cumpere, de vată pusă între picioare nu auzise nimeni, poate niște cârpe, dar cine să le spună din-astea? Nu se cade să vorbești despre lucruri rușinoase. Nu se ocupase nici o femeie de educația lor, creșteau ca niște sălbăticiuni muierești cu ceea ce se nimerea să împlinească natural. Când curgea sângele, curgea în jos pe picioare, noroc că nu venea mult, se îmbiba în poalele purtate dedesubt; spălate cu leșie, se albeau iar. După ce-i veni rânduiala, nici n-avu nevoie să-i spună Margaretei, că ea văzu; îi spuse Florei doar să nu ridice lucruri grele, să nu care peste puteri, c-atunci vine mai tare și doare burta rău, altfel, nu-i nici un bai, nu va muri, asta e rânduiala femeilor. Ai și tu baiul ăsta?, o întrebă nedumerită pe soră-sa. Ba bine că nu, fu răspunsul; atâta a fost toată educația primită de Flora, până atunci nici nu observase că și Marga ar fi avut scurgeri, de aia s-o fi purtat de-o vreme așa ciudat, gândi sora mai mică, oare va deveni, ca urmare, și ea o ciudată?
Au intrat jandarmii cu Petre Lupu. Era slab și trist, nu se uită în ochii Florei, nu salută, nici nu vorbi. O fi venit să plătească hainele? Nu le mai purta, avea haine de oraș. I s-a cerut lui badea Ianoș să-l recunoască, să spuie c-a locuit la noi, da, da, el e. Unul scoase dintr-un sac un sul mare de postav maro: uite, e al vostru? Zice omul că de la voi l-a furat. Postavul! Postavul dispărut! Vai, ce de nedumeriri au fost legate de dispariția postavului. Înainte de sărbători, venea mătușa Mana și cosea la Singer, din postavul țesut iarna trecută, paltoane noi pentru toți cei din casă, veste bărbaților, cioareci, le tivea cu catifea pe cele de sărbătoare, le broda pe cele ale fetelor. Postav negru, maro sau alb sau sur, fiecare cum poftea. Lada era plină, c-o iarnă înainte nu s-a cusut nimic, cu granița între sate, nu te plimbai ușor. Iarna asta veni mătușa: când să înceapă lucrul, nu-i postavul nicăieri! Păi nu dispar așa zeci de metri de material. Lădoiul era gol. Cineva l-a furat, au avut hoț neștiut în casă! Vezi ce bine că au îngropat cealaltă ladă?, acum ar fi fost și acela gol. Cu așa du-te-vino de soldați și străini, ce să zici? N-a fost bănuit Petre Lupu, toți ceilalți da, nu el, dezertorul care a fost atâta vreme găzduit gratuit, spălat, hrănit, îmbrăcat, ținut de munca unor orfane. A fost prins de jandarmi în Cluj, când încerca să vândă la oser, la piața de vechituri. Flora s-a simțit de parcă pe ea ar fi trădat-o soldatul, i-a furat încrederea, i-a furat hainele de pe ea, i-a lăsat dezbrăcați pe toți, și câtă grijă a avut de el…
Dezertau tot mai mulți. Vin rușii, de aia dezertează, spuse Ianoș, de-acum să fiți și mai cu grijă, e bai că vin rușii.
12.
Vin rușii! Vin rușii! se auzea dimineață de dimineață pe uliță, cu asta saluta Veta când trecea prin dreptul caselor adunând vacile ca să le mâne în ciurdă. Era cam prostuță, minte puțină și gălăgie multă, râdea zgomotos, surescitată de groaza propriilor cuvinte: vin rușii. Flora înțelese de la tatăl ei că asta nu-i de bine, deși Veta părea să se bucure, dar ea, prostuța, se bucura și când n-ar fi trebuit, că nu pricepea multe cele…
În vara aceea, înainte să vină rușii, au plecat nemții. În grabă mare. De-acu’, orice plecare, orice venire aducea schimbări. Era cald, se secera grâul, cum se apropiau de sat, nemții confiscau căruțe cu cai, care și boi, să-și poată căra calabalâcurile, apoi urcau și ei în căruțe. Au oprit camionul care transporta răniți, i-au coborât din mașină indiferent că erau gravi, au întors și duși au fost. Se grăbeau. I-au îngrijit cei din sat pe răniți cum au putut, până au fost duși la spitale cu căruțele, erau soldați români. Nemții au luat un car cu boi și de la Ianoș, s-a oferit să-i ducă chiar el, măcar așa spera că-și va recupera bunurile, într-adevăr, când s-au apropiat de Cluj, l-au lăsat să se întoarcă. Altfel rămânea și fără boi. Dar i-a fost teamă să-și aducă boii în sat, cine știe câte valuri de soldați veneau, i i-ar fi luat din nou, așa că-i lăsă la soră-sa în Poderei, la tușa Silvica, deoarece casa lor nu-i chiar în drumul țării. Dar nu a fost un plan cu noroc, peste câteva zile a venit un grup grăbit, au luat și boii Silvicăi și pe-ai lui Ianoș, dar unchiul s-a dus după ei, pe jos, cale lungă, spre seară l-au lăsat să se întoarcă cu o pereche de boi, dar Ianoș nu i-a mai găsit niciodată. S-a mai dus o pereche, oftă omul, a rămas să tragă în jug și la arat doar cu bivolițe și cu vaci. Nu-i aceeași putere de muncă; până va crește alți tauri, îi va duce la jugănit și-i va învăța în jug, trec niște ani. Să vedem ce mai dă și ce mai ia necazul.
Apoi chiar au venit rușii. Dacă ar fi trecut grosul trupelor rusești peste sat, ar fi fost prăpăd; deși au venit puțini, și-așa a fost cu neplăceri. Trebuiau hrăniți de săteni, mergeau din casă în casă și luau tot ce găseau când le era foame, dar mai ales căutau de băut. Erau nesătui tot timpul. Ce nu mâncau, ce nu beau, călcau în picioare sau vărsau pe jos, doar ca să-și bată joc. Și amenințau cu pușca, să li se știe de frică. Fetele se ascundeau prin poduri. Apoi soldații au aflat: în unele case mergeau direct în pod. Țipete, bufnituri, apoi tăcere. Veta, prostuța, și-a schimbat salutul, nu mai țipa, acum abia de șoptea: davai vodca, davai pizda. Oamenii erau uluiți de-un astfel de bună ziua, ea doar râdea, dar nu mai era atât de fericită, râdea forțat. Probabil ea a fost prima siluită, poate zilnic siluită, cine s-o apere?
Într-o zi, l-au prins pe Ianoș la capătul satului dinspre Poderei, venea singur spre casă, erau patru într-o căruță trasă de un cal. L-au obligat să urce ca să mâne calul pe drumul Clujului, ei s-au lăsat pe paie în burta căruței, aveau de terminat o damigeană de palincă. N-ar fi vrut Ianoș, dar nu se putea opune, înțelese doar prin semne ce voiau. Cu cât se golea damigeana, cu atât mai nebunește se purtau: îl împungeau cu patul puștii să meargă mai iute, Ianoș îndemna calul obosit, dar nu le era destul trapul, voiau galop. Unul începu să tragă salve, ca, speriind calul, să crească viteza, apoi au început să tragă fiecare în tot felul de ținte pe drum. Copaci, căpițe, acoperișuri, se întreceau; de beți, ratau mai tot timpul. Râdeau, înjurau, țipau cât îi țineau bojocii, dar continuau să-l înghiontească pe Ianoș să tragă mai tare de cal. Așa au ținut-o vreo două ceasuri, Ianoș se aștepta din clipă în clipă să-l împuște, ce conta pentru ei un țăran, mai ales că alcoolul le întuneca mințile? Noroc că unul dintre ei îi smulse codirișca biciului din mână și-l împinse de pe dric. Ianoș se lăsă împins și căzu rostogolindu-se în mersul căruței, spre hohotele celorlalți, nici nu se opri din rostogolire până în șanțul cu buruieni, ca nu cumva careva să-l ia în ținta puștii; căruța s-a îndepărtat în zgomotele roților, în galopul calului epuizat și urletele soldaților beți, acum se întreceau lovind cu biciul când în cal, când pocnindu-se între ei, că se apucaseră să se certe între ei. Stătu Ianoș pitit o vreme, se pipăi, nu, nu i s-a rupt nici un os în rostogolire, umărul era julit, se va învineți, îl durea și piciorul schilodit în războiul celălalt, dar a scăpat cu viață din nebunia asta. Avea ore întregi de mers pe jos înapoi, va evita drumul țării, da, avea dreptate Veta: davai vodca, davai viața, rușii luau tot ce aveai.
N-a fost bine cu ungurii, n-a fost bine cu nemții, dar cu rușii a fost îngrozitor. Nu-i de mirare că se dezerta de pe front, nimeni n-ar fi vrut să ia drumul rușilor. Prizonier în Siberia? Ah, au pățit-o destui. Vieți distruse, familii dezmembrate, boală și suferință, pierderi, lipsuri, moarte. Satul Palatca a scăpat destul de ieftin. Săraca Veta a născut un copil când i s-a împlinit sorocul, dar copilașul n-a trăit mult, a murit luând o boală de copilărie.
Ianoș l-a iertat pe Petre Lupu, ce dacă e un dezertor? N-a depus plângere chiar dacă l-a furat, deși l-a omenit și îmbrăcat în casa lui… Și fiul lui e un dezertor.