Paginile de jurnal date publicității din partea unui scriitor cu vocație comportă, în funcție de intențiile avute în concepere, o dublă calitate mărturisitoare: atât din perspectivă umană, cât și sub aspect creator. Despre felul lui Gheorghe Grigurcu de a vedea relația cu scrisul ar putea da seama însemnările risipite în cuprinsul celor peste cinci sute de pagini ale volumului al patrulea din Jurnal (Editura Eikon, 2019). Citirea lor suscită un real interes, deoarece nu puțini dintre noi s-au întrebat cum de scrie el atât de mult și de bine, semnătura sa fiind prezentă, de peste jumătate de veac, în cele mai importante reviste ale țării. O frază precum următoarea încurajează căutarea, în cuprinsul jurnalului, a răspunsului la o astfel de întrebare: „În genere fragmentul sugerează întregul, dar de la o vreme poate dobândi o proprie semnificație, aidoma petalei unei flori ori a unei frunze căzute, așadar a unei delicate diviziuni ce se răzlețește, cum o paradoxală demonie ingenuă” (p. 108).
Toți asceții prolifici ai condeiului resimt o bulimie scriptică în jocul lor cu identitatea prin mărirea numărului de pagini trimise cu consecvență tiparului. Preocupat în a se recunoaște odată pentru totdeauna el însuși prin scris, Gheorghe Grigurcu își pune astfel de întrebări: „Când voi putea sta de vorbă de-a adevăratelea eu cel care sunt, cu cel ce-am fost, într-un joc netulburat al clipelor care par inomabile pentru a se lăsa numite și a redeveni inomabile?” (p. 102). Indiferent de momentul când ar putea avea un răspuns mulțumitor (ce nu va veni), cert este faptul că scrisul i se revigorează mereu prin ceva care îi împrospătează modul de a trăi prin text. Iar aceasta se întâmplă cu toate că el crede despre sine că rămâne un conservator. Este vorba despre un conservatorism înțeles sub forma unui progres de factură statică, sui-generis, unicul progres care contează, în opinia criticului, fiind acela prin care ființa devine în mai mare măsură ea însăși.
Gheorghe Grigurcu se simte cuprins de „sobria ebrietas”, de un fel de beție controlabilă, care devine catalizatoare pentru actul de a scrie. Dar starea de euforie nu-l îndeamnă să se încreadă în spontaneitatea primului impuls inspirator („Patosul: o obezitate a textului” – p. 320) și să lase ceva la voia întâmplării. Scrisul („o stare insomniacă a cuvântului” – p. 304) presupune asumarea inconturnabilelor riscuri ale sterilității creatoare: „E ca și cum ai fi primit o invitație pe care o așteptai demult, dar mergând acolo ai fi găsit ușa încuiată” (p. 443). Din teama că s-ar putea autopastișa sau, dimpotrivă, că nu s-ar repeta în ce scrie, autorul reia lecturile propriilor texte pentru a-și testa fidelitatea față de sine însuși. Dacă își dă seama că textul nu iese așa cum dorește, corectează și ia, concomitent, lucrurile de la început: „Migala pe cuvânt, acea laborioasă aplicare pe fiecare centimetru pătrat al textului, cum un posibil mijloc de defensivă în fața amplelor spații emoționale ori speculative, pline de arcane. O retragere în chilia similimonastică a scriiturii ca atare. Poate că obișnuința proprie de a revedea de mai multe ori un text înainte de a-l da tiparului constituie o moștenire a înclinației tatălui meu de-a rezolva probleme dificile de matematică. Îl vedeam ruminând zile întregi diverse soluții. Nu o dată profesorul de matematică mă scotea «la tablă», pentru ca pe această cale să le poată da de capăt el însuși problemelor în cauză…” (p. 99).
Recitind și ceea ce a scris altădată, criticul este uneori satisfăcut de cum i-au ieșit textele, alteori se simte stânjenit de faptul că s-a regăsit neschimbat în palimpsestul lor. Dar devine și gelos pe sine însuși atunci când are impresia că n-ar mai fi în stare să scrie la fel acele texte. Deficit ori exces al energiei vitale, acesta este un indiciu al faptului că, înstrăinându-se treptat de lume, ființa se înstrăinează și de sine însăși, reflexul îndepărtării fiind greu de (re)dresat. Devine clar faptul că Gheorghe Grigurcu scrie nu doar ca să fie recunoscut de celălalt („son semblable, son frère”), ci și de el însuși, lăsând în voia Destinului să decidă dacă a se repeta înseamnă consolidarea sau risipirea celor scrise. Crezând că nu este înzestrat cu harul egalității cu sine, așteaptă momentele în care este el însuși și le suportă răbdător pe acelea în care nu se simte apt să scrie. În acest scop, ținta urmărită este precisă: „Îți trebuie uneori doar un singur cuvânt să vibreze pentru ca vibrația lui să se multiplice în alte cuvinte, până când răbdarea clipei faste pune pe hârtie punctul său delicat cum un sărut” (p. 197).
Undeva, în cuprinsul Jurnalului, este citat Schopenhauer cu fraza: „Primii patruzeci de ani ai vieții ne dau textul – următorii ne oferă comentariul” (p. 329). Gheorghe Grigurcu este îndreptățit să facă asupra textului vieții oricâte comentarii voiește, deoarece a ajuns să aibă dublul anilor de când, potrivit marelui filosof german, ar fi căpătat o astfel de „vechime”. Influențată de relațiile cu semenii, cu sine însuși și cu scrisul, trecerea sa prin vârste este astfel resimțită: „Era o vreme când căutai cu interes diverse texte despre senectute, având dispoziția unui învățăcel care adastă luminile unui dascăl. Azi situația s-a inversat. Tu ești «dascălul» care le supui unui examen spre a le controla verosimilitatea” (p. 480). Și totuși, citim jurnalul unui dascăl care nu crede în postumitate: „Cauți postumitatea doar atunci când nu ai ceva mai bun de făcut. A o adulmeca, a o stârni cu tot dinadinsul, a încerca s-o transformi într-o încredințare nu constituie altceva decât o relație mahalagescă cu viitorul” (p. 404). Bilanțul existențial ar fi următorul: „Oare ce-ar putea lua scriptorul din scrisul său pe lumea de dincolo? Mi-e teamă că nimic. Cel mult doar bucuria momentelor deloc numeroase când are senzația că i-a «mers», că s-a identificat cu sine” (pp. 233–234). Prin ceea ce scrie, Gheorghe Grigurcu dovedește că se identifică în mod constant cu sine, chiar dacă nu este pe deplin convins că s-a redat lui însuși vreodată.