Lapte alb, lapte negru
Am primit un trup
în care am avut încredere:
am fost umed, am plîns,
am purtat la încheietură un număr provizoriu
apoi
m-am refugiat zile în șir
în brațele mamei
și din sînul ei m-am hrănit
cu un lapte alb și un lapte negru
mi-au spus că așa va fi totul
„vei ști mai mult“
m-au spălat de mai multe ori
în locul numărului
mi-au pus un nume
ales de ei
Am primit o inimă
cu care nu m-am văzut
(voi muri și ea îmi va fi
necunoscută)
o vor îngropa odată cu mine
ca pe un steag
care nu a fluturat niciodată
„vei ști mai mult“
Ziua și noaptea
ziceau: sînt la fel
un lapte alb
și un lapte negru
(scrie ce vrei, ce știi, ce nu știi)
spune cuvintele
lîngă care vrei să adormi
și ele să mai pîlpîie pînă
dimineața
„în inima ta,
numele tău va fi singur“
lapte alb, lapte negru
să știi mai mult
înseamnă să mori mai trist
Surd ca o piatră
Tăcerea se răspîndește
cu viteza sunetului
draga mea
(în loc de tăcere
rostim cuvîntul tăcere
în loc de uitare
spunem uitare)
„s-a spus sau nu s-a spus“
aceasta e întrebarea
toți cei care au cîntat
în difuzoarele
fiecărei zile
se îndepărtează de noi
ca un tren privit în retrovizor:
În trecut e o peșteră
pentru ceea ce am iubit
și o alta pentru ceea
ce am spus
(moarte – nu noi am spus)
(despărțire e un cuvînt inexistent)
În trecut mi-am cumpărat o casă
Pe un munte
și mi-am tocmit o ureche
mai mare
decît un observator astronomic
tăcerea se răspîndește
cu viteza sunetului
draga mea,
tu nu spui nimic
și asta amuțește
Universul
pentru milioane de ani
C.V.
Viața mea
Nu ar fi întreagă
Dacă din ea
Nu ai lipsi tu
Albatrosul
Cu banii pe care-i iau pentru o
poezie
Nu pot plăti nici măcar o
prostituată
ieftină
– zice Baudelaire
uitîndu-se
la
„prostituatele scumpe
cu șoldurile
ca o metaforă a Genezei
ca o peșteră caldă
ca un albatros al cărui nume nu-l
știm“
am încheiat citatul
am stins focul
am încuiat ușa
am pus cheia sub ultimul vers
am scris și m-am poticnit:
toate peisajele
se sting în verde
toate îndoielile
mi-au dat de băut:
„rămîi cu noi, hai, rămîi cu noi“
Dar nu pentru asta trăim:
nu există șolduri pe măsura
dorinței noastre de a scrie
ultimul tren a plecat
ultimul poet va dormi între linii
ca un albatros al cărui nume
l-am purtat pe rînd
Întoarcerea în țărînă
Nu veți găsi pămînt mai reavăn
decît inima mea
pămînt viu
în care am îngropat
tot ceea ce am fost
și
deopotrivă
ceea ce n-am putut fi
(au ars împreună)
S-a scris despre asta:
Sînt o tăbliță de lut
care-mi poartă numele
un cernoziom al sentimentelor
o mîzgă în care m-am oglindit
cu trufie
„țărînă cu memorie“
mi-au zis
În mlaștina sîngelui meu
ca niște trestii oarbe vor
crește regretele
ca niște nuferi incerți
vor pîlpîi
chiar nuferii
vînduți mai tîrziu pentru vin
voi mai trăi o vreme
strîmtorat într-un vas ieftin
plin cu întuneric
inima mea care plînge
este
inima mea care scrie:
„pămînt reavăn
în care e îngropat
un pămînt și mai reavăn“
Te voi pierde
Am iubit ca și cum
aș fi învățat să mor
ca și cum ceea ce ți-am scris
pe toate zidurile
m-ar fi putut salva
„trecutul sînt eu“
(m-au oprit
mi-au cerut actele
mi-au verificat identitatea:
eu sînt acela)
credința mea e atît de fragilă
încît nu e trecută în tabel
(dacă lumea nu a fost făcută
pentru noi
atunci pentru cine a fost făcută?)
trecutul sînt eu:
am aprins în peșteri
flăcări mai mari decît spaima
am plîns la toate răscrucile
(tu nu ai fost acolo)
am fost pregătit
ani în șir
să te pierd
(și nu am crezut)
am încercat să salvez omenirea
în așternuturi scumpe
cu alte și alte femei
„nu vom reuși“
te voi pierde
te voi pierde
te voi pierde
pentru asta m-am născut
am umplut zidurile din toate
orașele
cu numele tău:
te voi pierde
Înțelepciunea ne va îngropa pe
toți:
Viața e o flacără
mai înaltă decît spaima