„am stat în dialog (cu Părintele Stăniloae – n.m.) câteva ceasuri bune fără să consemnez nimic, sub ochii îngăduitori ai Doamnei Preotese Maria. Blânda, buna și smerita Presbiteră Maria Stăniloae! Despre ortodoxie, Gândirea, teologia rusă în exil, Păltiniș, Rohia, cartea Prea Cucerniciei Sale Ortodoxie și Românism etc. Probabil întâlnirea noastră ar fi fost mai scurtă și am fi dat curs apelului Doamnei Preotese «Să nu-l obosim pe Părintele!», dacă nu i-aș fi spus Părintelui că scriu poezie. Aceasta l-a încântat. Mi-a spus: «Și Lidia, fata mea, scrie poezie, cred că știți». Da. Știam. Îi citisem poezia. Cunoșteam textul lui N. Steinhardt despre un poem al Lidiei Stăniloae Anii Păuni. I l-am reamintit Părintelui. Pe marginea acestui text (publicat în Critica la persoana întâi), Părintele Stăniloae a făcut o întreagă disertație literară despre poezia contemporană. În fața mea și a Doamnei Preotese Maria. M-a poftit să mai stau. Eram fericit. A câta oară Poezia îmi purta noroc în viață? A suta oară, a mia oară!“. În adevăr, poezia i-a purtat noroc lui Ioan Pintea, (dez)legând sufletul de trup, lirica din Frigul și frica (1992), Mormântul gol (1999), Grădina lui Ion (2000) și Scara cu îngeri (2003) de interviurile din Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt (1993) și Bucuria întrebării. Părintele Stăniloae în dialog cu Ioan Pintea (2002), eseurile, notele și dialogurile din Însoțiri în Turnul Babel (1995) și Admirații ortodoxe (2003) de mărturisirile din Mic jurnal discontinuu (2006); poezia, a cărei efigie se regăsește în eleganta antologie de autor, prefațată de Ion Pop, Față către față (Editura Cartier, 2019) a unit și a despărțit toate acestea într-o papirosferă unde s-a instalat, definitiv, prin anii ’80. Astfel, primul volum, Frigul și frica, adună texte datate „1980 – 1992“, acea carte recuperând, și editorial, un poet important al generației ’80. (Auto)portretul său, fără echivoc privind paradigma estetică și de sensibilitate de la care se revendică, se poate regăsi peste tot în poezia, eseurile și notațiile lui Ioan Pintea: „desprins de aripa păsării smulg penele/ care cresc zburătoarea din fața mea/ uriaș este sufletul/ bolta prelinsă prin cupola aceasta/ îl ajunge despărțindu-l de trup/ vorbește holbura cățărându-se pe bobul de grâu/ se strivesc cuvintele tale/ rozătoarele și-au împleticit limbile/ semn că ochii secerătorilor sunt la mijlocul lanului/ turnul miroase a bozie și primește nașterea/ ca un foc arde deasupra ogrăzilor/ amintirea mamei despre lupta lui iacob cu îngerul/ desprins din aripa păsării mă desfac/ întreg țipătul are gura crăpată/ zborul meu îi prelungește tăcerile“ (desprinderea din aripă); plecând de aici, din aripa păsării (una din metaforele obsedante ale literaturii lui Ioan Pintea), poetul cultivă o retorică declarat antiromantică: „câteva versuri ne-au înnegrit mâinile/ peste un podiș cu călimări și cerneală roșie/ degetele fărâmițează pietrele/ cenușă proaspătă strig/ var/ lângă hârtia imaculată oasele cuvântului/ interzis înfometat nesupus/ ridică între mușuroaie și cârtițe/ cuptoare pentru a incinera/ o gură care vorbește: «inspirația și îngerul/ stau ca un leș la picioarele lui francisc de asissi/ îmbrățișându-se și punând coarne diavolești/ la toată sintaxa și morfologia aceasta»/ se apropie de tăcere cu buzele întredeschise/ cu limba tăiată/ o mână care scrie: «ochii noștri văd/ pe deasupra valurilor flăcări și lavă/ focul negru scris cu cerneală roșie începe/ să ardă» înlocuiește peisajul natal/ cangrena strig/ ține versul precum unghiile murdăria/ puncte și virgule albe vindecă poemul/ despre boli inspirație și alte cuvinte“ (despre boli, inspirație și alte cuvinte). Pentru poetul (post) modern, chiar și versul e „făină și rumeguș, ca niște bronhii de pește marin“, rostul său este să „sărbătorească durerea de la pântec la pântec“, să scrie, înaintea lui Andrei Pleșu, o altă carte despre îngeri, dar și despre demonii care îi însoțesc („am scris/ niciodată nu voi mai scrie despre îngeri/ fiindcă ei se întorc asupra mea asemenea diavolilor/ în ceașca aceasta cu cafea neagră am descoperit/ un înger căzut/ în ceașca aceasta cu cafea am descoperit/ un diavol sanctificat/ și mi-am zis/ cum stăm noi în lumină ceilalți stau în întuneric/ cum stăm noi în întuneric ceilalți stau în lumină/ cum stăm noi toată ziua la pândă așa stau ei/ toată ziua la pândă/ deși se face lumină și întuneric deodată/ peste toți/ și noi și ei au îngeri păzitori și diavoli păzitori/ dar totul depinde de felul în care soarele și luna/ sunt împotriva mișcării de revoluție/ sunt împotriva unora și împotriva altora și niciodată nu optează/ pentru un semiîntuneric/ înger și demon/ mi-am zis“ – înger și demon), să se despartă nu doar de (neo)romantism, dar și de structurile lirice ale generației dinainte: un poem mai „antilabișian“ (nu o luptă, ci o replică din perspectiva unui program estetic ferm articulat) decât printre trestii. veniți și vânați. vânatul din carne rămâne rar chiar și între optzeciștii cei mai radicali, de la Florin Iaru, la Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu: „printre trestii alergam ponegream/ culcușul cel dulce și râsul cel plâns și pâinea flămândă/ visam călăream și în zori sărutam/ pe gură de șarpe o viperă blândă/ mâncam și ziceam:/ ferice de cei ocoliți răscoliți de izbândă/ iviți neiviți și slăviți/ pentru pândă/ veniți și vânați aici în deșert/ din corn auriu peste lume sunați ori strigați/ pitpalaci veverițe brotaci prepelițe vă iert/ dar miezul de pâine pe limbă vi-l pun/ și vă cert/ că nu știți ce-i bun/ și nebun să răzbun/ într-o cernere dalbă și blândă acum:/ ferice de cei ocoliți răscoliți de izbândă/ iviți neiviți și slăviți/ pentru pândă/ Vânatul din carne pe suflet adoarme/ când focul va stinge potopul de ape/ plânge-voi cerbul și verbul și numai în coarne/ suna-voi atunci să mă scape/ adape cu lacrimi și ape adape/ eu mare de sare tresar tremurândă/ mă iert/ în deșert/ și vă cert:/ ferice de cei ocoliți răscoliți de izbândă/ iviți neiviți și slăviți/ pentru pândă“. Poetul (post)modern nu iartă nimic; nici pe Marin Sorescu și nici pe Ezra Pound; ce pune în loc? Minunea ivirii unei pâini dintr-o piatră, un nou mod de a simți/ gândi realul, o poezie care construiește realul. Acest fapt de structură internă a lirismului îl deosebește pe Ioan Pintea atât de paradigmele poetice precedente, cât și de „deconstructivismul“ propriei generații; texte precum să nu luați în deșert deșertul sau rugăciune înainte de a intra năvălitorii în oraș sunt cât se poate de explicite în acest sens: și, în această perspectivă, ce poate fi mai semnificativ decât un oraș asediat de poeți, într-o „rugăciune“ despre care se spune că e scrisă „după“ Kavafis, Virgil Mazilescu și Ion Mureșan: „v-am rugat să aduceți din partea de sud a orașului/ pietre și mâl șerpi râme și toate păsările moarte/ prin asfixiere din dunele de nisip/ pe care v-am rugat să le construiți pe plajă/ pentru apărarea locală a orașului nostru natal/ v-am rugat să aduceți din partea de nord a orașului/ fluviile mările râurile și toate fisurile din pământ/ prin care firicele de apă ne-au umezit până/ la îmbolnăvire așezarea aceasta/ v-am rugat să aduceți din partea de vest a orașului/ potârnichile gușterii cârtițele și popândăii din ascunzișuri/ în care v-am rugat la întemeierea orașului/ să le căutați adăpost/ v-am rugat să le aduceți din partea de est a orașului/ iubitele noastre țevi de canalizare/ prin care ne-am înțeles atât de bine/ în timpul războiului de o sută de ani/ nu plecăm dar adunăm totul la un loc/ șerpi râme toate păsările moarte prin asfixiere/ fluviile mările râurile și toate fisurile din pământ/ potârnichile gușterii cârtițele și popândăii/ iubitele noastre țevi de canalizare/ mâine sosesc năvălitorii/ v-am rugat/ câțiva cetățeni onești și cinstiți să-i întâmpine/ și să le arate cu o lumânare de ceară în mâini/ toată noaptea curățenia, aerul și copacii desfrunziți/ ai orașului…/ năvălitorii sunt și ei cetățeni onești și cinstiți ai orașului lor/ veniți să ne cucerească/ v-am rugat să le mulțumim dimineața la o masă bogată/ întinsă pe plaja din apropiere/ pentru că au venit ei primii/ înainte de a pleca noi pregătiți de luptă/ împotriva orașului lor/ v-am rugat/ și voi nu m-ați ascultat/ dar voi nu m-ați ascultat/ nu m-ați ascultat“.
Ioan Pintea scrie precum și altfel decât poeții generației în care s-a născut (ca poet, desigur); el scrie, mai întâi, un poem de carne și text, ca o recuperare a tot ce va fi fost „viața ilustră“ a poetului „excomunicat“ (de vremuri) dintre ai săi: „două hălci de carne între care stă/ un text/ fac la un loc un text însângerat/ două texte însângerate între care stă/ o halcă de carne/ însângerată o ureche ascultătoare/ este o gură săturată cu câlți/ o gură vorbitoare peste o ureche/ care citește auzind între/ text și halcă între/ halcă și text/ însângerarea/ o/ definiție duh purtat peste apele vesele“ (viața ilustră sau nașterea poemului); e discursiv, cultivă gerunziul cu patima lui Marcel Proust pentru imperfect (darurile, descrierea chipului după a doua natură, cannabis sativa – o amintire, beduin ucigând o cămilă, dincolo de creștet zgomotul, în întreceri sălbatice), pentru a da sugestia unui durativ care se duce dincolo de prezentul „deșertului“ și dincoace de perfectul (compus) încheiat al vieții, contestă ironic romantismul pentru a-l afirma altfel, prin tema medievală (într-un text precum romantica baltă în care am cântat) sau printr-un demers intertextual („după ce am scris acest titlu l-am citit pe nerăsuflate/ mi s-a părut deodată că am geniu că trebuie să fiu/ obraznic cu metafora cu adjectivele cu vocalele/ am căutat în albumul de familie/ toate fotografiile în alb-negru și le-am retușat/ am descoperit în două epistole către tit/ îmbrățișări salutări multă dragoste simpatie sănătate/ și «cuvânt sănătos și fără prihană pentru cel potrivnic/ să se rușineze neavând de zis nimic rău despre noi»/ între timp în marginea rândului mașina omega/ mutila consoanele/ semn că am scris doar stihuri ocazionale doar romanțuri/ originale“ – toți mi-au spus: „au fost zile fierbinți, s-a căzut la datorie, au ieșit cu piepturile goale, au strigat victorie, au strigat fără violență, au murit pentru noi!“); toate despărțirile sunt pentru a se întoarce la toate în dragostea Lui, cu vorbele Sale din Evanghelii: „îndrăgostit nu te simți în stare să-ți auzi trupul/ părăsindu-se kalos este semnul care rămâne precum/ pânza de păianjen sub creier învrăjbit îndeamnă-te/ spre cele de sus salvând neputința/ prin apă duh și foc lămurit lângă tine sunt cele/ zece fecioare așteaptă la miezul nopții/ cei fără untdelemn te vor părăsi/ singur tu primi-vei lumina mirelui/ în dansul lumânărilor înconjurându-te ochiul se va/ mișca în numele tău iubindu-te crede numai/ încearcă numai/ marea tiberiadei este un podiș/ la trei zile după moarte vin cămilele împăratului/ tu ești setea care bântuie prin gura beduinului/ strigă“ (îndrăgostit nu te simți în stare). În sfârșit, ce va fi fost 1989 pentru un poet care-și revendică „viața ilustră“ lângă ai săi, despărțit de aceștia prin circumstanțe, legat pentru totdeauna – cum spuneam – prin opțiune de program estetic? Iată: „mâna mea nu atinge lucrurile zice/ stă doar deasupra ademenindu-le înălțarea/ plante verzi urcă și coboară între mână și lucruri/ înăbușindu-ne propoziția/ trăim iar lacrima curge din ochiul sănătos în/ ochiul bolnav cu voluptatea râului de munte/ redându-i vederea/ dar nimic nu devine poezie/ spune/ spălându-și mâinile și mulțumindu-mi/ pentru fața surâzătoare/ măsor distanța dintre voi și fenomene zice/ felurite lucruri înconjoară hârtiile acestea/ aruncate de mâinile mele în mijlocul/ camerei de lucru/ apropiat de geamuri și uși încuiate/ aștept furtuna aștept furtuna/ când sosește ea versul meu atinge lucrurile/ îndepărtându-se“ (noiembrie 1989 sau faust și mephisto): Faust și/ sau Mephisto?
Amândoi, într-o nouă geneză. Spațiul e o închipuire a bestiarului, miria podului – unde tatăl are „fața plesnită“, iar mama este a „fiului fugii“ –, a limbii și comunicării care abia se articulează „pentru începutul românilor în dachia“, a luminii așteptare și lumânărilor „din ceară proastă“, a lui „eu“ întrebând înspăimântat și a „cetățeanului trist“. În fond, universul liricii lui Ioan Pintea se structurează pe teme și motive biblice, fără a consta în ceea ce se cheamă o poezie a sentimentului religios (deși Ioan Pintea este preot de mir la Chintelnic, în Bistrița); el scrie, e adevărat, despre alungarea demonilor din mistreți în oameni (cineva e alungat din turma aceea), despre șapte vaci slabe și șapte vaci grase, drumul spre Emaus, lăcuste, chit, curcubeu care e „brâul lui Dumnezeu“ (cu pradă să umplem vizuina, dincolo de creștet zgomotul, la marginea deșertului). Nu e, în fond, o poezie a sentimentului religios; Frigul și frica, Mormântul gol, Grădina lui Ion sunt departe de tonul liturgic; temele biblice (din Noul și Vechiul Testament) trec în poezie, se asumă în gândirea și spunerea poetului; nu sacralitatea se exprimă aici, ci lipsa ei, iar textul liric se extrage din textul religios pentru a-l „comenta“, fie și ca un alt Meister Eckart. Ioan Pintea descrie un ținut de apocalipsă, al pedepselor în vremea și locul noului faraon (cel din vremea lui), „pescuit în marea roșie“; aici, nașterea se face „sub frig“, iubirea e a ghilotinei, oamenii sunt „un muzeu mișcător“, se vede doar răsăritul care apune, iar păsările sunt „flămânde și triste și reci“, urechea e înfundată cu câlți (ca într-o carte, tot a apocalipsei, de Nichita Danilov), orice încercare ascensională se oprește în nisip, nici Kant nu mai e („în adâncă tăcere iubim trupul acesta stricat/ cerul înstelat deasupra noastră/ strigă din nou/ copilul păcatului viu –/ legea“ – mâna aceasta bolnavă), cămila e „cu ură“, țările sunt reci și – se crede – peste închipuitele țări calde trec doar ciorile, frica e atotstăpâ nitoare, ca un personaj (Frica), un dictator al spațiului poetic: un ținut al frigului și fricii: „frigul și frica se poartă peste ținut/ pe ape vin pești înecați la maluri așteaptă/ toată sfânta familie/ nimeni n-a mai văzut pești morți de moarte naturală/ pe umeri cu coșuri de trestie/ în mână cu cuțite de os/ toți/ văd lucind solzii fosforescenți/ ai marelui xiphias gladius/ (lupta și apărarea sunt gândurile lor)/ lupta și apărarea/ marea noastră se curăță se revarsă/ peste brațele noastre în părți/ de sub palme se arată pustiul cu tot nisipul/ îngrămădit pe solzii căzuți precum/ tarsul/ n-am văzut n-am mâncat n-am ucis peștii/ dar marea moartă m-a mânat să-ți spun/ că ești vinovat/ că frigul și frica se poartă peste ținut/ bănuind îndrăzneala aceasta“ (retorica înfășată II).
Figura lirică a acestui spațiu care se dezvoltă mereu oximoronic este Ioan (preabunul Ioan, cum i se spune într-un poem din prima carte); noul Ioan Teologul vorbește despre vânzarea de frate pusă „pe seama templului“, despre „danemarca putredă“ care „miroase aici“; alt Ioan (Botezătorul) este „bun de tipsie“ și vorbește despre grotă (neanderthal), vizuina natală (cu pradă să umplem vizuina) – alte ipostaze ale deșertului, ale vidului dintre „două sahare“; în sfârșit, Ioan Gură de Aur (în înfricoșată stă ghilotina) sau, altfel, „Ioan cel de aur“; sau „Ioanul fără loc și fără țară“ (cuvântul de început); sau acest admirabil cântec de Ioan: „a-nflorit în fructe miezul lămurit/ de tulpină frică-mi este! și-am grăit/ peste suflet cu putere și-ngrozit/ pe Ioanul Slăbănog și-mbolnăvit/ ridicându-l cu sărutul biruit/ am rămas cu trupul dulce și-aurit/ lămurit în fructe miezul a-nflorit/ numai pentru mine carele-am iubit/ gura lui Ioan Cel Prigonit!“.
Lucrarea unei pre-lucrări este poezia lui Ioan Pintea din cea mai recentă carte a sa, Casa teslarului (2009), urmându-l pe T.S. Eliot care vorbește în Eseuri despre un anume ritm muzical preexistent organizării semiotice a materiei poetice: „un poem sau un pasaj dintr-un poem – scrie T.S. Eliot – tinde uneori să se realizeze întâi ca un anume ritm și abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale: un anume ritm poate da naștere ideii și imaginii“. Despre această organizare preliminară a pre-textului înainte de a fi text vorbește poezia lui Ioan Pintea; poeziei i se relevă, mai întâi, valoarea ei în real pentru ca apoi să se transfere în structurile imaginarului. Poemele din Casa teslarului citează mereu pre-texte spuse sau scrise: „o gură care vorbește: «inspirația și îngerul/ stau ca două stârvuri la picioarele lui francisc de assisi/ îmbrățișându-se și punând coarne diavolești/ la toată sintaxa și morfologia aceasta»/ se apropie de tăcere cu buzele întredeschise/ cu limba tăiată/ o mână care scrie: «ochii noștri văd/ pe deasupra valurilor flăcări și lavă/ focul negru scris cu cerneală roșie începe/ să ard㻓 (despre boli, inspirație și alte cuvinte); vorbe și cuvinte scrise, provenind de la cei mai diverși „emițători“ (alți poeți, televizorul, Francisc din Assisi, Ioan Teologul etc.), care descriu ceea ce este inexprimabil, „realul“ de dinainte de Geneză, timpul de dinainte de vreme: „înainte de a scrie înainte de a vorbi/ înainte cu mult timp de venirea îngerului el vede/ el vede cum insula aceea alcătuită din ape/ se înconjoară cu nesfârșite valuri de pământ/ cum trâmbița de alamă înfundă cu oase și câlți/ urechile fiarei/ cum gura șerpilor/ varsă între miresme duhori și urzici/ lâna de aur/ vede glasul care vorbește cu el/ și aude scrisul norilor precum/ niște chei zornăind peste pecețile încă nedesfăcute/ din șapte în șapte zile se arată/ orbilor și surdo-muților/ și le vorbește despre/ ochii serafimilor/ vocea heruvimilor/ cuvintele nedesprinse din carnea fecioarelor/ încet încet focul inundă apele/ încet încet pământul plutește deasupra“ (Ioan).
Casa teslarului este locul unde a crescut Iisus; Ioan Pintea, poet și preot de mir, alege acest simbol și pentru că, dintre toate figurile Noului Testament, lui Iosif i se arată, cel mai des, îngerul (care îi spune, totdeauna în vis, cine sunt Pruncul și Maria, când trebuie să fugă în Egipt și când trebuie să se întoarcă de acolo, unde anume să se stabilească în pământul lui Israel, împlinind astfel spusele proorocilor): îngerul e călăuza teslarului Iosif, bine vestitorul căruia poetul îi închină un imn; „despre gloria pruncilor uciși/ vorbește plânsul rahelei/ despre gloria magilor/ despre gloria păstorilor/ vorbește Fecioara Maria/ despre gloria Pruncului născut/ ascultați Moartea și Învierea/ despre gloria îngerilor/ vorbesc eu cel ce scriu/ întru lauda lor/ auzi-mă Doamne“. Casa teslarului poate fi citită ca o carte despre îngeri, „replică“ lirică la cunoscuta cercetare a lui Andrei Pleșu. Îngerul lui Ioan Pintea nu e doar bine vestitorul, ci și îngerul fără aripi care stă „deasupra mormântului gol“, îngerul cu dinți care „ține în gură scrâșnind cartea cea mică“, îngerul căzut și îngerul din Apocalipsa lui Ioan: între semnele „din vis“ ale bine vestitorului venirii lui Iisus în casa teslarulul și cele văzute și auzite de Ioan de la îngerul vestind Ziua de Apoi se scrie istoria omului și poezia lui Ioan Pintea care, deși plasează îngerul în centrul de semnificare al cărții și abordează diverse teme „de amvon“ (pildele cu pâinea, cu cele șapte vaci slabe și șapte vaci grase, cu samarineanca, drumul spre Emaus, Cina cea de Taină, mila și smerenia, ușa prin care pot intra, deopotrivă, îngerul și demonul, Diavolul și bunul Dumnezeu), confirmă o teorie precum aceea a lui Aldo Pellegrini care crede că poezia e mistică a realului: toată lirica lui Ioan Pintea, preot în Chintelnic, de la Frigul și frica și Mormântul gol la Grădina lui Ion și Scara cu îngeri, mărturisește relația poeziei cu sacrul, nu neapărat cu religia.
Dar poetul? El este „o relicvă – spune Horia Bădescu – a omului religios într-o lume desacralizată“. Astfel e poetul din poezia lui Ioan Pintea. El oficiază: „în fiecare zi intră și se roagă în Catedrală/ aprinde și stinge lumânări/ și spune cu voce tare rugăciuni nenumărate/ pentru sufletul meu/ stă în genunchi zile întregi/ și numai copiii mici foarte mici/ îi înțeleg roșeața din obraji/ știe ca nimeni altul să pună aureole cerșetorilor/ și înțelege într-un mod aparte și foarte amănunțit/ curățenia de primăvară“; poetul vorbește, însă, și cu „gura de deasupra“ care „nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nțelegi“, șlefuiește o piatră, într-o ceremonie „păgână“ la „malul mării nordului“, închide lumea între ușile ruginite ale metaforei, se însoțește cu Sylvia Plath și Emily Dickinson și se desparte de fariseii din poezia care spune, cu guri dulce parfumate, „cuvinte înfofolite în staniol“; mai ales își asigură, în toată poezia sa, transferul de energii dinspre un spațiu filtrat prin conștiința artistică (Colina, prisaca, devotatul câine grec anchidinos din Quintelnic): viața însăși, adică, într-un discurs în afara dogmei, explorând lăuntrul ființei în ceea ce are esențial, sacru, de neatins.