De curând, l-am auzit pe reprezentantul unei reviste culturale spunând că dreptul cel mai important câștigat și practicat de respectiva publicație e dreptul de a spune Nu. În primul moment, ne-a plăcut această formulare și am găsit-o potrivită să rezume o atitudine redacțională lăudabilă și, chiar, un întreg program editorial. Fiindcă, nu-i așa?, cu precădere în perioadele istorice autoritare, când singura posibilitate permisă este aceea de a rosti răspicat, „cu entuziasm“ Da, a spune Nu înseamnă un act de demnitate, de risc asumat, de curaj. Dar nu numai în totalitarism, ci în orice epocă să zici Nu este egal cu libertatea interioară, iar spargerea unanimităților servește în mod neîndoielnic democrației. Din aceste motive, repetăm, am apreciat declarația acelui redactor. Imediat însă ne-am pus o întrebare întru totul firească: ce ne facem când deviza aceasta editorială aleasă, a spune Nu, te duce până acolo încât spui Nu când de fapt ar trebui să spui Da și, totodată, spui Da când ar trebui să spui Nu? Atunci, bineînțeles, ești în culpă, fiindcă denaturezi, contribui la răspândirea neadevărurilor, falsul îl prezinți drept adevăr și invers. În atare condiții, se alege praful de programul editorial lăudat și lucrurile se duc de râpă. Am ține să observăm și că există două niveluri distincte ale erorii de a spune Da în loc de Nu și Nu în loc de Da. Întâi: se poate întâmpla asta din pricina nepriceperii, a lipsei de experiență, a precarei tale pregătiri literare, a orizontului tău cultural limitat. Ceea ce e grav. Dar și mai grav e să comiți răul nu din ignoranță, ci cu bună știință. Ție să-ți fie limpede ce e valoros și ce nu și să dai verdictul pe dos în mod intenționat, interesat să răvășești totul, să arunci totul în neregulă, în harababură.