relația literaturii cu un anumit oraș a devenit de multă vreme un topos cultural. Există volume închinate Parisului (reflectat în proza lui Balzac), Londrei (în cea a lui Dickens) ori Sankt-Petersburgului dostoievskian; pentru București, situația ar fi ceva mai complicată; orașul nu are o istorie semnificativă în plan mondial și, pe de altă parte, nici un scriitor de notorietate universală nu și-a consacrat proza explorării Bucureștiului. Așa că unica soluție rămâne convocarea tuturor scriitorilor români semnificativi care au scris în și despre Capitala României.
Este ceea ce și-au propus să realizeze Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu în recent-publicatul Dicționar de locuri literare bucureștene (Humanitas, 2019); rezultatul – o enciclopedie specială având drept obiect cartierele, străzile, uneori chiar casele din București care au lăsat o urmă literară. Totul în ordine alfabetică și exemplificat cu citate ilustrative, o întreprindere pe cât de ingenioasă și de originală, pe atât de scrupuloasă în privința informației.
Cele două autoare vin cu o experiență notabilă în domeniul istoriei literare și al ficțiunii. Au beneficiat de un contact profesional cu literatura română în context european și cu Bucureștiul literar. S-au atașat geografiei artistice fie prin explorarea relației profunde a lui Mircea Eliade cu Capitala (Bucureștiul lui Mircea Eliade de Andreea Răsuceanu), fie prin analiza spațiului cultural european (e cazul Corinei Ciocârlie).
Autoarele pleacă de la o presupoziție implicită: Bucureștiul e interesant mai ales sub semn cultural. Orașul nu e făcut să stârnească admirație, date fiind eclectismul arhitecturii, urâțenia noilor cartiere, înghesuiala din spațiul public, lipsa unor monumente istorice seculare, relieful plat, clima infamă etc. În aceste condiții, devin memorabile doar reflexele literare ale urbei și mai ales prozele care au încercat să surprindă un inefabil spirit al locului. (Asta nu o spun din păcate autoarele; oricare cititor informat care le parcurge cartea are în minte această realitate).
Dicționarul înfățișează un evantai extrem de larg: cele 167 de articole se bazează pe prozele literare care au utilizat Bucureștiul drept punct de plecare, începând cu Nicolae Filimon și terminând cu cei mai tineri romancieri contemporani, afirmați în ultimii ani. Urmele bucureștene semnificative vor fi puține în secolul al XIX-lea (Filimon, Ghica, I. L. Caragiale și alți câțiva), pentru că majoritatea textelor literare le furnizează prozatorii interbelici și cei contemporani.
Articolele – începând cu Strada Academiei și terminând cu Biserica Zlătari – au consistențe și întinderi diferite, în funcție atât de importanța istorică a locului, cât și de șansa acestuia de a fi interesat scriitori de calitate. Întinderea articolelor – de la o jumătate de pagină la cinci ori șase pagini. Lectura articolelor din această mică enciclopedie ne prilejuiește și câteva surprize.
Ca oricare enciclopedie, și cartea de față întreprinde o involuntară egalizare a locurilor și a operelor literare: o străduță de câteva case menționată în câteva mari proze devine mai importantă decât un bulevard anonim întins pe kilometri. Se petrece aici ceva și mai ciudat. Selectarea fragmentelor de proză care privesc spațiul citadin respectiv grupează în același articol operele unor autori extrem de diferiți ca nivel literar. Oricâte precauții și-ar fi luat autoarele, ele nu-i pot împiedica pe Liviu Rebreanu, Camil Petrescu ori Mircea Eliade să ajungă alături de Octavian Soviany, Filip Florian și Marius Chivu; în alte situații, asemenea apropieri ar reprezenta sursă de comic, aici ele par cât de cât verosimile. Prin ce miracol?
O carte precum cea de față materializează victoria Geografiei asupra Literaturii, Istoriei, Filozofiei, Artei; disprețuita disciplină numită Geografia, astăzi marginalizată și aproape eliminată din studiul liceal, își ia o spectaculoasă revanșă. Ea ne arată că, înainte de a avea o anumită valoare, literatura se scrie într-un anumit loc de pe fața pământului și într-un anumit moment al istoriei. Nu putem evita în nici un fel geografia, condiționarea noastră spațială. Când scriu despre București, majoritatea prozatorilor români scriu asemănător, indiferent de poziția lor în canonul literar recunoscut. Iată o lecție de umilință adresată literaturii române și nu numai ei.
Fragmentele de ficțiune din autori care s-au ocupat de București se asamblează după o tehnică de eseistică literară, deseori inspirată. Autoarele au știut să scrie ele înseși într-o manieră asemănătoare.
Subiectiv și părtinitor, găsesc încă un merit Dicționarului scos de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu: în spațiul articolelor, fragmente din propriile mele romane stau pe același loc cu fragmente din Mateiu Caragiale sau Mircea Eliade – și asta pentru prima dată. Oricum, nu-i puțin lucru!