Ne-am temut, de când ne știm, de cei mari, începând cu cel mai mare dintre toți, care e Dumnezeu.
În vremea copilăriei mele, cea mai importantă instituție din lumea satului era Frica de Dumnezeu. Această frică era paznicul de fiecare zi al legilor morale după care trăiau oamenii. Nu-l văzuse nimeni pe Dumnezeu. Dar vedeau, încă de când deschideau ochii, puzderia de semne ale puterii Lui. Bolile, războaiele, seceta, bătrânețea, moartea erau câteva dintre ele. Nu le putea clinti nimeni această credință, care-i ajuta să nu se simtă singuri în fața vieții și, mai cu seamă, a morții.
Mai exista, în același timp, și frica de puterea statului, reprezentată de Securitate, Miliție și Partid. Contactul cu organele, cum li se mai spunea acestora, putea câteodată să doară mai rău decât atunci când te pedepsea Dumnezeu. Cu toate acestea, instituția care era Frica de Dumnezeu își păstra întâietatea în fața oamenilor. Frica aceasta era cu totul altfel decât cealaltă, ea însemnând, mai degrabă, iubire și respect.
Puteau încăpea, oare, iubirea și respectul în ecuația fricii? Da, așa cum încăpeau în cea a fricii copiilor față de părinți. Doar că, fiind vorba de un părinte mai mare, Unul ce-și făcea veacul, veacurile, de fapt, sus, în cer, creștea și frica față de El în dimensiuni.
Frica de cineva mai mic decât tine era destul de rară pe atunci. Iar frica de cineva foarte mic, ce nici măcar nu poate fi văzut cu ochiul liber, mai avea de așteptat până să apară pe lume.
Așteptarea n-a durat, însă, la nesfârșit. S-a născut, dar nu așa cum se naște orice copil, adică mititel la început, apucându-se abia după aceea de crescut. Ea s-a născut gata crescută. Mare cât toată această lume. Cât cel de-Al Doilea Război Mondial, cum l-am auzit zilele trecute spunând pe un doctor american. Submultiplul de submultiplu de submultiplu de furnică, adică dihania aia nevăzută ce-a băgat toate țările lumii în sperieți, se numește coronavirus.
Ne-a mai vizitat și în trecut. Dar nu în chip atât de înfricoșător ca acum, când lumea s-a globalizat, micșorându-se. Azi, ești aici, mâine, ai ajuns cu avionul la celălalt capăt al pământului, și-a ajuns și drăcușorul de virus odată cu tine, multiplicându-se, pentru a fi sigur că ajunge, în toți cei ce au stat aproape de tine în avion.
Globalizarea înseamnă, iată, și asta. Mai că-ți vine să te lepezi de ea. Dar e prea târziu, nu mai ai cum. Iar dacă ții morțiș s-o faci, înseamnă că ești victima unui virus mai periculos decât primul. Virusul prostiei! De la el vine cel mai mare pericol.
E o ambiție mai veche a celor foarte mici, vizibilă și-n spațiul literaturii: să-i distrugă pe cei mari. Sau măcar să-i facă să le fie frică.
De la frică pleacă totul. Ea trebuie învinsă prima. În fața unei astfel de realități, virusul, de orice tip ar fi, începe să bată în retragere. Inclusiv virusul prostiei.