Efectul Jeanne Hébuterne

David Foenkinos (cunoscut publicului român) este un scriitor cu o carieră impresionantă – deopotrivă romancier, dramaturg și scenarist – distins cu importante premii literare pentru multe dintre lucrările sale considerate adevărate bestselleruri. Romanul său Vers la beauté (Éditions Gallimard, 2018) a avut un impact puternic în peisajul literar contemporan, fie și pentru că autorul – așa cum afirmase într-un interviu recent – mizează foarte mult pe subiect și pe plasarea câmpului de speculații literare în zona psihologicului – „pentru mine, scrisul este o psihanaliză cu susul în jos“. Firește, zona supusă analizei și interogațiilor generează o paletă ofertantă de exploatare, prin urmare drama (în toate formele ei postmoderne) este pre ­ponderentă în romanele lui Foenkinos. Prin urmare, a rezista, a alege, a te reinventa, a lupta, a ceda, a supraviețui, a te resemna – sunt infinitive sub care – printr-o contragere severă – se conturează povestea romanului Către frumusețe. În fond, conchide autorul – menajându-și protagonistul de la introspecții de debut – „Făpturile omenești aflate în suferință se împart în două tabere. Cele care rezistă prin trup și cele care rezistă grație spiritului.“

Începutul romanului ni-l prezintă pe distinsul profesor Antoine Duris – un introvertit chinuit de angoase, posesorul unei teze de doctorat referitoare la picura lui Modigliani – admirând fascinat – din inedita ipostază de paznic de sală – un portret de la Muzeul Orsay, care o reprezenta pe Jeanne Hébuterne. El are acum „un aer absent“ și „este aici fără să fie. (…) Când îi vorbea cineva, era incapabil să răspundă.“ În cele câteva săptămâni – cât durează timpul prezent al romanului, fără a lua în calcul incursiunile paseiste – Duris ratează un mariaj, are o relație paradoxală cu o fostă studentă aflată într-o situație delicată, renunță la statutul său de universitar la Lyon și alege să devină – într-o încercare de eludare a vechii sale vieți – supraveghetor de muzeu. „Se întorsese la un stadiu primar de înțelegere a lumii, lăsându-se adesea năpădit de niște spaime iraționale.“ Deși efectul epic nu se ridică la profunzimea tensiunii pe care Duris o traversează, alegerea (și inserarea) poveștii despre moartea soției lui Modigliani, dialogul imaginar cu ea, este în măsură să transfere dramă în învelișul personajului. „Antoine hotărâse, fără să ceară voie, să-ți mute ușor scaunul ca să contemple, după pofta inimii, figura lui Jeanne Hébuterne. În ciuda aglomerației, izbutea s-o privească îndelung mai multe ore pe zi. Îi plăcea să-i vorbească (ar fi fost interesant, dată fiind timiditatea protagonistului, să aflăm și care ar fi fost esența dialogului cu Jeanne!) și-și închipuia că între ei se țese o legătură. Noaptea, o vedea în vise, de parcă ar fi vrut, la rândul ei, să-l cerceteze. Într-un anume sens, asta crea o conversație a privirilor. (…) Cu siguranță o parte din Jeanne se afla aici.“ Opțiunea personajului cu privire la noul său statut are, se pare, un rol terapeutic, întrucât vederea tabloului îi conferă o stabilitate și posibilitatea evadării din concret către o lume pe care până acum, fostul profesor de istoria artei, și-o permisese strict la nivel discursiv între pereții amfiteatrului în care conferențiase. „Antoine avea să fie absorbit de forța acestui tablou. Jeanne îl făcea să plutească deasupra orelor. Uneori, Antoine continua să îi vorbească, ca unei confidente.“ Probabil că și alegerea titlului – care atrage după sine o anumită așteptare – mizează în primul rând pe inserarea poveștii – în afara oricărui comentariu – despre Jeanne Hébuterne și iubirea ei pentru pictorul livornez. „Pentru Antoine, contemplarea frumuseții era o pavăză împotriva urâtului. Mereu fusese așa. Când se simțea rău, se ducea să se plimbe printr-un muzeu. Minunea rămânea cea mai redutabilă armă împotriva fragilității.“ Deși e o poveste construită după un tablou de Modigliani, tind să cred – speculând in extenso pe marginea personajului – că Duris ar fi putut foarte confortabil să evadeze – cu arme și bagaje introspective – într-un tablou cu un peisaj de Douanier Rousseau.

Schema narativă în care un personaj (principal) își părăsește vechiul confort într-o încercare asumată de a i se pierde urma și de a o lua de la capăt nu este nouă în peisajul literaturii contemporane – cu numai un an mai devreme, scriitoarea Nicole Krauss – probabil influențată de stilul lui Philip Roth – îl crease pe Epstein (Pădurea întunecată, Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2018) un înstărit avocat care renunță la tot și merge într-o aventură kafkiană. Din această perspectivă (a personajului care trece printr-o metamorfoză), se pare însă că scriitoarea din Brooklyn – congeneră cu Foenkinos – are o înclinație aparte către subtilitate și trăirile interioare ale protagonistului aruncat în lume de proprii lui demoni. Epstein e fascinant! Personajul francezului – timidul profesor de istoria artei Antoine Duris – nu excelează în sondarea propriei interiorități, iar problematizările și angoasele cu care se confruntă (deși intense așa cum reiese din registrul narativ – „În fiecare zi, simțea tot mai mult consecințele a ceea ce trăise“), nu sunt în măsură să creeze sentimentul veridicității, ele rămân ancorate într-o gamă descriptivă, adesea dublată de mențiuni în partea de jos a paginii (e mult spus un metatext), prin care cititorul este atras în complicitatea textului „Să ne întoarcem la acea vizită cu școala care însemnase o clipă de cotitură….“ În plus, Foenkinos nu-și lasă personajul „să se descurce“ după model Krauss, dimpotrivă, vis a vis de Antoine Duris, fragil cum este (și nu mă refer numai la construcție), Foenkinos simte în permanență nevoia unor ajustări, specificații, lămuriri adiacente și explicații. „Făcea progrese în arta invizibilității.(…) Trecea prin ceea ce s-ar putea numi o reeducare socială. Suferea (…) de ceea ce s-ar putea numi o fractură a capacității de reacție. (…) Trăia acum o convalescență a rostirii.“

Dacă Duris nu este foarte convingător, în schimb personajul Camille Perrotin – un personaj cheie în roman, în directă legătură cu fostul profesor de istoria artei – se strecoară mai lesne printr-o grilă a veridicității. Trăirile ei – redate într-un crescendo de acumulări, de stări, de angoase, de depresii – sunt în măsură de a-i conferi personajului autenticitate și delicatețe. Sensibilitatea adolescentei aduce o notă de candoare, de puritate „Camille păstrase un gust amar după această poveste care, în câteva zile, se prăbușise din frumusețe în urâțenie,“ iar erotismul încremenit și cu o tentă ușor hilară din debutul poveștii „nu înceta să-și spună cât de minunat e să săruți un băiat. Li se întâmpla să-ți lase limbile în suspensie, aproape încremenite și să rămână așa de-a lungul unor fierbinți minute de senzualitate“ este con–tra–balansat puternic de agresiunea sexuală din ultima parte – „Bărbatul care o imobiliza cântărea de trei ori mai mult decât ea și o brutaliza la cel mai mic țipăt. (…) Gâfâia ușor în urechea lui Camille, care în acea clipă nu se mai numea Camille; își pierdea identitatea și fiecare smucitură care o dezvirgina înrăutățea această scufundare către altă Camille.“

Finalul comprimă și suprapune două sinucideri (care, în sine, nu comportă nicio similitudine, în afara modalității de punere în act) la nivel simbolic – două tinere, grațioase deopotrivă și sensibile la actul artistic, transferându-și una alteia (nu un gest volițional, ci imaginat de personajul Antoine Duris) puterea de a recepta introspecția lui Duris. Și de a fi partea (tăcută, înrămată) a unui dialog: „Un autoportret al lui Camille. O privi drept în ochi, îi șopti câteva vorbe, așa cum făcuse în câteva rânduri cu Jeanne Hébuterne. Simți atunci cum o adiere îi trece prin dreptul feței, ca o mângâiere.“ În pofida unor ușoare neglijențe de natură tehnică (frazarea scurtă, lipsa unei schimbări în ritmul care adesea devine monoton, superficialitatea în descrierea personajelor – cu excepția tinerei Camille, stilul telegrafic în care sunt expediate anumite subtilități – aici putem specula o intenționalitate a autorului), care nu sunt în măsură de a anula meritul cărții, regăsim în pagini o poveste incitantă, în care arta, dragostea pentru frumos și sensibilitatea vor capta atenția. Interesant este modul în care autorul realizează coeziunea narativă, felul în care aduce din timp o întâmplare și o integrează în actualitate și, mai ales, maniera tranșantă, emoționantă, frustă, în care construiește scena violului – de departe, cel mai bine articulat episod al romanului. Cu siguranță că volumul își va găsi publicul său și în contextul pieței românești de carte.