cu câțiva ani în urmă, am văzut, la Paris, lângă Centrul Georges Pompidou și Muzeul Brâncuși, mai mulți copaci împodobiți cu cărți. Erau agățate de ramuri și fluturau ușor în adierea vântului și, deși era încă toamnă, așa cum atârnau în copaci puteau evoca și un dar al Crăciunului ce avea să vină. Le priveam insistent, ușor amuzat (nu eram singurul), dar nu izbuteam să le deslușesc simbolistica. Poate se dorea o replică livrescă, dat fiind locul ales, la creațiile brâncușiene, esențial-spiritualizate, din muzeul aflat la câțiva pași, sau la „piesele uzinei culturale” Beaubourg, ce-și arunca umbra maiestuoasă peste jumătate din stradă. Sau o invitație, cât se poate de explicită, pentru trecătorii ocazionali, la o grabnică reîntoarcere la lectura clasică, abandonată tot mai mult în detrimentul „cuceririlor științei”. Întrebări, totuși, repede uitate în iureșul parizian.
Am părăsit locul mai degrabă îngrijorat pentru soarta cărților, într-o posibilă viitoare confruntare cu ploile și vântul, mai ales că bătrânii copaci începuseră să dea ușor spre desfrunzire.
Amintirea de mai sus mi-a fost readusă în memorie de o imagine din recent recitita Viață și cărți, veritabilul Bildungsroman al lui Nicolae Manolescu: escaladarea nucului copilăriei din curtea bunicilor de la Râmnicu-Vâlcea, personaj fascinant, omniprezent în jocurile vacanței, „ce sclipea ca un far în plin cer albastru”.
Cucerirea „metodică” a copacului, creangă cu creangă, de către copilul aflat în prima lui vacanță, „consolidarea psihologică a biruinței, fără dezechilibru exterior sau interior, în joacă”, deși nici gând de așa ceva, mi-a adus în minte fapte, la fel de serioase, dintr-o viață de om dedicată literaturii. În copilul Manolescu, biruind, pas cu pas, misterele frunzoase ale copacului, ca să-și ofere, din înaltul său, o perspectivă nouă asupra locului, îl văd pe maturul Nicolae Manolescu de mai târziu, care, din carte în carte, s-a ridicat la înălțimea de unde literatura română, cele cinci secole de literatură română, se văd clar, printr-o „dreaptă apreciere”, ce-i asigură un statut inconfundabil în critica noastră literară și în cultura română. Atingerea „orizontului deschis” al întregii literaturi române a însemnat urcarea, cronică cu cronică, vreme de peste treizeci de ani, „temă” cu „temă”, de la solul istoriei literare la sinteza Istoriei critice, „steagul personal” înfipt în vârful, nu unui pom, ci a unei cariere de profesor și critic literar de excepție. Dacă înălțimea nucului din „curtea păsărilor”, în vârful căruia ajunge copilul Manolescu, depășea cu câțiva metri casele din jur, altitudinea operei critice a lui Nicolae Manolescu, „plină de atâtea mărețe priveliști”, urcă, de cele mai multe ori, peste celelalte escalade de pe „muntele vrăjit” al literaturii române. Poate de atunci, când, din „vârful vârfului, a văzut ce n-a văzut nimeni”, s-a înfiripat, la început nebăgată în seamă, apoi tot mai conștientizată și cultivată, capacitatea de a descoperi și înfățișa, prin cărțile sale, „mersul în timp al literarității la români, așa cum a fost și așa cum îl înțelegem noi, azi” ( Răzvan Voncu).
Iată, deci, continuând această simbolistică, în opinia mea, deloc exagerată, cum un simplu copac, cu o escaladare însușită ca pe o experiență inițiatică, poate fi punctul din care să pornească o construcție sistematică, care să dea sens și direcție fluxului creației literare românești din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Școlile și direcțiile literare, creațiile scriitorilor sunt așezate în canoane articulate, deschizând porți spre dezbateri sistematice și profunde. Nimic speculativ, improvizat în curgerea limpede a ideilor și conceptelor. O imensă știință de carte este expusă limpede, ornamentul stilistic, când există, fiind pus în slujba informației și a interpretării. Cu o viață trăită în literatură, citind și scriind, profesorul Nicolae Manolescu, confesându-se în aceeași Viață și cărți, nu putea să privească altfel tablourile unor Manet, Renoir, Pissaro sau Degas, cu mica burghezie franceză la promenadă într-o zi de duminică, „când sunt permise gesturi, cuvinte, complicități pline de savoare și aprecieri delicioase”, decât ca pe o lume bucureșteană, croită, inegalabil, de Caragiale: „Sigur, privită cu simpatie (abia voalată ironic, uneori), cu încântare, cu bucurie, dar este lumea momentelor și a comediilor scriitorului nostru, cu grădina Union, unde jupân Dumitrache își duce consoarta și cumnata, cu berăriile unde picotesc la soare Miticii din schițe, cu trăsăturile leneșe, trecând pe sub felinarele de gaz aerian, cu trenurile ce varsă în gări de munte familii întregi pornite în călătorii de plăcere, cu orchestre ascunse sub umbrar, ca în Scrisoarea pierdută, așteptând pe cineva să strige: Muzica, muzica!”
Escalada din copilărie, dorința de a descoperi noul, de a-l cerceta și interpreta, de a învăța și a ști îl vor desăvârși pe profesorul și criticul de mai târziu, „devoratorul de cărți”, fascinat de biblioteci și, în egală măsură, de „legătura misterioasă dintre viață și cuvinte”. Omenescul din literatură, propria noastră viață trăită și explicată prin puterea creatoare a spiritului, constituie pentru Nicolae Manolescu esența relației omului cu frumosul și adevărul.
Instruindu-i pe ceilalți, de la catedră sau prin opera sa, profesorul și criticul literar Nicolae Manolescu și-a luat, în același timp, răgazul de a se lumina pe sine, urcând sus, tot mai sus, în edificiul culturii și creației, în „sufletul cărților”.