volumul Negaționismul de stânga al publicistului și istoricului francez Thierry Wolton, ale cărui lucrări abordează o tematică variată, de la relațiile internaționale la istoria regimurilor comuniste (de notorietate este trilogia sa Une histoire moderne du communisme, Grasset, Paris, 2015-2017) readuce în dezbatere o chestiune deseori trecută cu vederea, dacă nu cumva complet neglijată, anume negaționismul de stânga, cu ipostazele sale. Este îndeobște binecunoscut negaționismul de dreapta, cu referire la cei care contestă existența Holocaustului, sau care minimalizează amploarea exterminării populației evreiești în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de negaționismul de dreapta, unul unanim condamnat, negaționismul de stânga tinde să fie ignorat sau banalizat, victimele și crimele sale fiind deseori trecute cu vederea, din rațiuni diverse.
La originea negaționismului de stânga (care neagă bilanțul comunismului, victimele sale) se află deseori un tip de reacție de autoprotecție, îndeosebi în rândul celor al căror trecut este legat de mișcarea comunistă. În mod surprinzător, acest lucru se petrece în pofida faptului că în trecut, inclusiv aceia care și-au probat devotamentul și ardoarea în susținerea cauzei comuniste, cunoscuți deseori sub sintagma true belivers (comuniștii autentici, nu de conjunctură) au avut de suferit. Exemplul cel mai la îndemână ar putea fi, în acest sens, perioada marii terori staliniste, care avea să afecteze profund și ireversibil, inclusiv destinul mai multor exponenți ai elitei bolșevice. Era apogeul unor evoluții interne la nivel politic, din URSS, specifice anilor ‘30, care au culminat cu suma de acțiuni represive discreționare, deseori echivalente cu lichidarea fizică a celor vizați, cunoscute îndeobște sub sintagma de marea epurare sau marea teroare (în limba rusă, Большой tеррор) cu toate implicațiile pe care aceasta le-a generat. Atingând climax-ul în perioada 1936-1938, marea teroare stalinistă, cunoscută și sub numele de Ejovșcina (în limba rusă – Ежовщина, după numele lui Nikolai Ejov, șeful NKVD în respectiva perioadă, deși debutul marii terori a coincis cu perioada în care în fruntea NKVD se afla G. Iagoda) avea să genereze un număr de victime dificil de evaluat, pornind de la reprezentanți ai elitei de partid și guvernamentală sovietică și continuând cu comandanți ai Armatei Roșii și segmente importante din rândul țărănimii și cetățenilor de rând.
De-a lungul perioadei amintite, elitele aparatului de partid și de stat sovietice au fost epurate într-o manieră cvasi-aleatorie, aberantă, tradusă prin simulacre de procese și/sau execuții sumare. La sfârșitul Marii Terori, în 1939, din cei 71 de membri plini și 78 de membri supleanți ai Comitetului Central, doar doi decedaseră de „moarte naturală“, 14 fiind executați în urma unor procese, 89 executați fără procese, 4 se sinuciseseră, rezultând doar 30 de supraviețuitori. Teroarea a vizat inițial opozanții dinăuntrul partidului, însă s-a îndreptat curând inclusiv împotriva unor fideli ai lui Stalin; în timpul primului mare proces (1936) de la Moscova, personalități cheie ale elitei comuniste sovietice precum Zinoviev, Kamenev și Smirnov au fost condamnate la moarte. O întreagă elită politică și intelectuală sovietică (și nu numai) avea să fie eliminată în anii Marii Terori, însă printre victimele la vârf s-au numărat aproape toți vechii bolșevici, cei din anturajul lui Lenin, foști membri ai guvernului, ai Biroului Politic și ai Secretariatului de partid, activiști de toate nivelele, dar și oameni de știință, artiști, scriitori, economiști, militari, ingineri și medici. Esența acestor ipostaze ale Marii Terori era de fapt reprezentată tocmai de dorința de a se demonstra, într-un fel sau altul, că membrii nucleului originar al partidului – y compris colaboratorii lui Lenin, dincolo de meritele lor reale sau inexistente din trecut, nu erau decât niște agenți imperialiști, spioni, dușmani ai poporului sau toate la un loc, animați de dorința de distrugere a statului sovietic. În mod așteptat, nu numai elita sovietică a avut de suferit ca urmare a declanșării Marii Terori; tăvălugul a lovit și comuniști din afara URSS (aflați pe teritoriul sovietic), cei mai afectați fiind, din punct de vedere numeric, comuniștii polonezi, cărora li s-au adăugat și alte grupuri de fruntași comuniști, de la comuniști maghiari (Bela Kun), la cei bulgari, iugoslavi, germani și români. Cu alte cuvinte, nu s-au aflat la adăpost nici măcar acei true belivers de alte naționalități; aceștia au devenit ei înșiși victime, alături de membrii elitei sovietice căzuți în dizgrație.
Însă nici respectiva perioadă din istorie și nici măcar abuzurile, epurările, deportările, persecuțiile și nici crimele de după al doilea război mondial nu au făcut să se diminueze semnificativ admirația unor semnificative segmente de populație (mai ales rusă) pentru Stalin și pentru regimul său. Astfel, potrivit unui sondaj relativ recent elaborat de centrul independent Levada, 70% din rușii intervievați au susținut că Stalin a jucat un rol pozitiv în istoria Rusiei, în creștere sensibilă față de un sondaj precedent, din 2016, atunci când doar 56% dintre repondenți se pronunțaseră în același sens. Asemenea procente probează, din nou, faptul că tot mai mulți ruși justifică (și acceptă) represaliile sângeroase și crimele regimului stalinist pentru atingerea unor „mari țeluri“, o ipostază sugestivă a negaționismului de stânga. Desigur că un rol important pentru astfel de evoluții l-a avut și îl are inclusiv linia regimului politic rus actual, care favorizează o reconsiderare a rolului lui I.V. Stalin în istorie. De altfel, revigorarea cultului lui Stalin în Rusia de azi, care pornește de la teza că Stalin „și-a ispășit, în fond, păcatele prin victoria împotriva fascismului“ a mers până la propagarea unei idei grotești, aceea care susține inclusiv o canonizare a acestuia.
la fel de adevărat este faptul că la sfârșitul celei de-a doua conflgrații mondiale, la procesul de la Nürnberg, Tribunalul Militar a incriminat doar Germania nazistă, deși în mod evident, nu numai Germania nazistă se făcuse responsabilă pentru asasinarea, exterminarea, înrobirea, deportarea și orice alt act inuman comis împotriva unor populații civile, înainte sau în timpul războiului, sau pentru persecuțiile pe motive politice, rasiale și religioase. De fapt, și URSS a lui I.V. Stalin se încadra cu ușurință în descriere, doar că procurorii occidentali, preocupați să menajeze cu orice preț alianța cu URSS din timpul războiului, s-au abținut să facă vreo referire cu privire la acțiunile criminale sovietice, ca și cum acestea nu ar fi existat (de la pactul germano-sovietic din august 1939 cu urmările sale, inclusiv asupra României, la împărțirea Poloniei între URSS și Germania, deportarea a sute de mii de polonezi în URSS, exterminarea elitei poloneze la Katîn și multe altele, toate trecute sub tăcere). Ulterior, odată ce lumea a pășit în logica de confruntare a Războiului Rece, lucrurile au devenit și mai complicate, iar prioritățile au devenit cu totul altele.
De-a lungul deceniilor din istora recentă, menajamentele sau reținerea față de condamnarea crimelor comunismului s-au perpetuat, prin omisiunile din textele de lege și nu numai. Astfel, Legea nr. 90-615 din iulie 1990 (din Franța), care poartă numele inițiatorului său, deputatul comunist Jean Claude Gayssot (cel care la moartea lui Fidel Castro i-a elogiat acestuia „înfăptuirile în serviciul poporului cubanez“), deși a criticat nostalgia nazismului, s-a ferit să facă referiri la crimele și victimele comunismului.
Un moment și mai recent, precum rezoluția adoptată în anul 2006, de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care se admitea importanța unei condamnări internaționale a crimelor comunismului, a stârnit reacții acide din partea comuniștilor belgieni și francezi, îngrijorați de criminalizarea comunismului, în vreme ce compozitorul elen Mikis Theodorakis (el însuși laureat al Premiului Lenin pentru întărirea păcii între popoare), a reacționat furibund împotriva rezoluției, invocând memoria comuniștilor morți sau care trecuseră prin lagărele morții pentru ca nazismul să fie exterminat. De altfel, în cercurile de stânga, argumentul potrivit căruia comuniștii s-ar afla de partea bună a istoriei pentru rolul lor în lupta antifascistă a devenit aproape un leitmotiv (vezi teza privind sacrificiul comunist din timpul războiului care implicit ar disculpa ideologia și partizanii ei de orice vină) deși, așa cum Thierry Wolton subliniază în paginile volumului de față, staliniștii antifasciști nu au fost mai democrați decât fasciștii antistaliniști. Cert este că negaționismul de stânga continuă să atragă adepți, mulți dintre ei aflați în profundă necunoștință de cauză (vezi inclusiv fascinația pentru Ernesto Che Guevara, al cărui chip imortalizat de Alberto Korda încă se regăsește pe tricouri în lumea întreagă), alții – în virtutea unei inerții păguboase.