Simon de Beaulieu, arhiepiscop de Bourges, adresa în 1286 profesorilor universității din Paris cuvintele așezate de noi în acest titlu. Fără să cădem în riscul raportării la noi înșine a apelului acestui arhiepiscop, pentru a-i înțelege exact sensul termenilor, trebuie să cunoaștem întâi contextul istoric, social și instituțional a ceea ce Jacques Verger numește „corporația universitară“ în celebrul său studiu din 1973, Universitățile în Evul Mediu, tradus foarte recent în limba română de Simona Ilieș. Chiar dacă am putea asocia cu sentimentul unei bizare echivocități faptul de a gândi universitățile medievale în termenii unei organizări corporative, totuși, în cazul lor, o poziționare de acest fel poate deschide atât uși spre înțelegerea genezei lor în secolele al XI-lea și al XII-lea, cât și, mai ales, căi pe care le poate urma sau schimba cercetarea încă tânără a evoluției acestei instituții în secolele XIII-XV.
De apariția mai mult sau mai puțin spontană a universităților în Occident, de facultățile și de practicile lor intelectuale ne putem apropia cu oarecare certitudine. Dar, dacă până și scrisorile studenților urmau modele indicate în manuale, înseamnă că, de fapt, ne scapă în continuare o bună parte din imaginea vieții interne și percepția de sine a universitarilor. Lucrând, însă, tot mai mult cu un nou tip de documente, mai ales în ceea ce privește universitățile de la sfârșitul Evului Mediu, ne dăm seama că nu mergem pe un drum fără ieșire: nu doar bulele papale, cartele și operele marilor doctori sunt surse importante, ci și registrele administrative, listele care enumeră posesorii de diplomă, arhivele colegiilor de studenți și cele notariale, referitoare la contractele, procesele și tranzacțiile în care universitarii erau implicați. Prin toate acestea poate fi restaurată țesătura în care sunt intim legate universitatea și societatea, ceea ce implică un efort pe care autorul îl anticipă făcând propuneri la fel de valabile și astăzi – „constituirea unor echipe de lucru și recursul la metodele moderne de prelucrare automată a informației“. (p. 123).
Privind universitatea medievală de la distanța noastră inerentă, sesizăm o primă etapă în care ea era o instituție apărută spontan, prin reuniunea magiștrilor și studenților la Paris sau Bologna, al cărei model instituțional a fost apoi copiat prin întemeiere papală sau regală în sute de cazuri în secolele următoare. Dar ea își aparținea, în primul rând, sieși, fiind inițial o instituție în care dascălii și studenții serveau cunoașterii de dragul cunoașterii, transformându-se gradual într-o instituție a cărei libertate de organizare și gândire a fost restrânsă tot mai mult de papalitatea care odinioară o apăra de alte autorități, chiar afirmându-i la început autonomia. De aproape, vedem că toate autoritățile, grupurile sociale și chiar ordinele monastice față de care universitarii trebuiau să își apere această autonomie au modelat și remodelat neîncetat privilegiile, resursele și procesul lor de recrutare, punând de fiecare dată în joc „principiile organizării corporative“ ale universității. Pentru a li se permite să existe, universitarii trebuiau să dea adesea răspunsuri diferitelor tipuri de violență. La violența exterioară, cum ar fi uciderea mai multor studenți de către sergenții regali, universitarii parizieni au răspuns părăsind orașul între anii 1229-1231. Dar același răspuns nu poate fi dat unei violențe din interior, cum ar fi riscul permanent al unui colaps intern din cauza „infiltrării“ în universitate a călugărilor cerșetori care, nerespectând structurile și regulile învățământului universitar, nu au contribuit la apărarea și consolidarea instituției, în ciuda faptului că, în acest context, tumultosul secol al XIII-lea i-a dat pe franciscanul Bonaventura din Bagnoregio și pe dominicanul Toma din Aquino.
Ce a făcut, așadar, universitatea ca instituție să reziste în timp? Fenomenul universitar ne întâmpină cu numeroasele sale contradicții interne și frecventa lipsă de unitate. Multe izvoare încă așteaptă, poate, să ne vorbească despre o „condiție“ specifică a universității, o idee unificatoare, împărtășită de cei din interiorul universității și pe care nu o cunoaștem suficient. Ne îndoim că timp de secole toți universitarii, cum a propus Abelard, s-au perceput pe sine în lumina unui ideal moral care strânge laolaltă iubitorii de cunoaștere, dar ne putem baza pe finalitatea urmărită de toate universitățile: a forma și a da societății oameni cu pregătire intelectuală, care știu să gândească, să pună și să rezolve probleme, să învețe, să predice și să muncească. În virtutea acestui aspect, nu ne vor părea străine cuvintele lui Simon de Beaulieu, care și-a continuat apoi discursul spunând: „nu cred, în fapt, că există azi un prelat printre noi care să nu fi ieșit din această universitate“.