Reiau acum, sub amenințarea virusului ucigaș, câteva gânduri despre raportarea la moarte a oamenilor de astăzi. Dincolo de cazurile de lucidă, responsabilă gestionare a crizei, am sub ochi exemple nenumărate de nepăsare, indolență, stângăcie, orbire, inconștiență. Lumea întreagă pare să fi fost prinsă pe picior greșit, luată prin surprindere; cam la fel cum iarna, când vine cu viscol și nămeți, ne găsește nepregătiți deși știm dintotdeauna, cei de pe-aici, că ea cam are obiceiul să vină an de an… iarna. Tot astfel, despre muritudine știm prea bine, ca niște muritori ce suntem, că intră în definiția noastră; ba am traversat în istoria noastră planetară șir de molime, războaie, foamete, toate demonstrații violente, tragice ale condiției de trecător. Moartea vine adesea neanunțată, e adevărat (ne naștem pe rând și murim pe sărite!), iar omul are extraordinarul dar de a o „uita“ creator, salvându-se prin Cultură. Însă ar trebui să-și activeze și datoria de a n-o uita cu adevărat nicio clipă. Tot ce se întâmplă acum în lume, această moarte imprevizibilă la pătrat, ne spune limpede și brutal că nu „doar Caius moare“.
Spuneam în cărțile mele despre moartea la purtător că îmi doresc o umanizare a adevărului morții, o „știință a morții“ care să activeze ambele sensuri ale termenului: știi că mori și știi cum să mori ca viața să nu-ți treacă în zadar. Dacă știi la ce să te aștepți, în limitele adevărului controlabil (acela că, neîndoielnic, nimeni nu iese viu din această aventură numită viață), te poți gospodări altfel, spre binele tău și al semenilor. Proiectele tale materiale se mulează pe dimensiunile vieții unice care ți-e dată, în vreme ce proiectele culturale, cele care lasă urme, ar putea să crească liber și generos spre binele tuturor. Să crezi în nemurire e, până la urmă, să fii lipsit de generozitate. Adaptare la moarte e, în fond, creația umană, o adaptare în exces, precum în desenul „măiestrit“ de pe aripile de fluture descrise de Caillois. Rapiditatea cu care instituții culturale mari și mici din toată lumea s-au adaptat la cerința izolării, a ne-prezenței fizice lansând online proiecte ale co-prezenței prin cultură e emoționantă și grăitoare. Muzee, teatre, filarmonici, biblioteci se întrec în a oferi acces gratuit la comorile lor, iar lumea le primește cu fervoare nemaiîntâlnită. Această ofertă de produse „înalte“ primită entuziast face casă bună și cu creșterea producției de bancuri pe temă, căci și hazul de necaz e vechi leac omenesc pentru vremuri grele. Arta, sub toate formele ei, pare să fie, oricât de paradoxal ar părea, marfa cu cea mai țintită căutare.
Cât de atenți suntem, oare, la aceste semne? Înțelegem, în fine, profunda nevoie de cultură și rostul acesteia în asigurarea unui viitor pentru omenire? Ne vom asuma, după ieșirea din impas, datoria de a schimba lista priorităților noastre comunitare? Cred că Yuval Noah Harari are dreptate, lumea nu va mai fi la fel, căci va fi obligată să se privească de-acum cu alți ochi. Întrebarea este dacă va ști să fie mai bună.
Edgar Morin publica, în 1951, L’Homme et la mort. Excelent primită de critică, nu se va vinde pe măsura așteptărilor. Revoluția morții nu se declanșase încă, în anii 1950 nu puteai merge în vizită cu o carte despre moarte în dar. Deși, mai apoi, au fost destule semne că ne îndreptăm spre „une tentative d’assumer le dialogue avec la mort“, revoluția sexuală se răspândește rapid în lume și e îmbrățișată cu entuziasm (!), dar nu tot astfel se întâmplă cu moartea. Ea rămâne în continuare nepopulară, reforma întârzie. Discursul despre cea mai importantă trăsătură a omului are încă straturi groase de tabu. În era carrefour-ului, linearitatea destinului pare abolită. În bulucul de libertăți zgomotoase și de obiecte colorate care îmbie din toate părțile, moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot dușmănos. Omul e surprins de moarte fiindcă știința morții (sintagmă împrumutată din laboratorul eminescian) nu e înnăscută, iar societatea nu și-o ia în sarcină. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Într-o lume fascinată și modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relația. Insuportabil și dătător de panică, „fără-răspunsul“ ei se cere „mușamalizat“ prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Potrivit grilei lui Philippe Ariès din L’Homme devant la mort, omenirea a parcurs mai multe etape de adaptare la moarte, de la forma primă, sălbăticită, la moartea domesticită, „noi murim cu toții“, cea experimentând umilința destinului comun și uniformizator; moartea de sine, cea care se separă de comunitate și specie și exaltă privilegiul „testamentului“ (opera literară), „colonizând“ în proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt, romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt, cel drag, prin compromisul frumuseții; moartea pe dos, răsturnată, negată prin „medicalizare“, din contemporaneitate, o moarte din nou sălbăticită. Avem dovezile astăzi sub ochi.
Am recitit Nimicul de temut (mai degrabă, Nimic de care să te temi, cu o ambiguitate mai potrivită condiției de muritor), cartea lui Julian Barnes, și am asumat-o total, cu umor galben și chiar cu un dram de iritare, căci mă recunosc în atitudini, în fraze, în cuvinte. Viața nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucrețiană“ dintre minte și trup. Trecute prin grila morții ineluctabile, intravitale, toate lucrurile au altă greutate, altă valoare; să trăiești responsabil și în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ți-s numărate, nu să trăiești la voia întâmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi… „Câte pagini mai am de trăit, doctore?“ întreabă Julian Barnes cu o „disperare aristocrată“ (după Tim Adams). Cu o privire ironică și dezîncântată de ateu-estet, Julian Barnes își recunoaște deschis și vag exasperat ignoranța față în față cu marele-chestionar-al-ființei, dar nu înțelege să-și numească limitele cunoașterii „dumnezeu“ și nici nu încetează să (se) întrebe despre viață și moarte zâmbind cu o seninătate albă și febrilă la un pas de abis. Morțile apropiaților în carne și oase, dar și morțile apropiaților din cărți îi sunt martori și colaboratori deopotrivă în adâncirea „experienței de rangul doi“ a Morții cu un instrument inevitabil limitat și subiectiv: „singurul instrument pentru înțelegerea creierului e creierul însuși“.
După treizeci de ani, mă tem că suntem tot scindați, neîntregi și neașezați. Simultan și cu vehemență egală, pariem pe schimbare și facem chiar și imposibilul pentru ca lucrurile să nu se schimbe; credem în dreptul la diferență, dar nu dăm doi bani pe cei diferiți de noi; ne lăudăm cu capacitatea de adaptare și ne tratăm din greu pentru stres și angoase de tot soiul; aplaudăm entuziast era comunicării și proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt aproape, dar suferim de singurătate la nivel planetar, consumatori înrăiți și abulici (consumatorul e o ființă întoarsă pe dos, toate valențele de satisfăcut îi sunt afară, înspre cei care-i pot oferi obiecte strălucitoare), pledăm pentru întoarcerea la simplitate, la natură; ne dăm în vânt după „vedete“ (unele croite peste noapte), adulăm „elite“ (unele auto-proclamate) și ne dăm mari democrați suferind pentru soarta omenirii și cerând drepturi egale pentru toți; corectitudinea politică, atunci când e prea trează, e pândită de foarte primejdioase incorectitudini umane; respectăm, zice-se, adevărul mărunt al fiecărui om, dar cerem, dând cu pumnul în masa Istoriei, Adevărul cu majusculă; am învățat că toată lumea are dreptate, dar ne mirăm că dreptatea însăși nu mai încape în proiect; mai ales, ne cunoaștem tot mai bine drepturile și uităm cu totul că s-ar putea întâmpla să avem și niște datorii.
Revăd, pe acest fundal, Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink, în varianta cinematografică a lui Stephen Daldry, căci pune, sec, câteva chestiuni de o realitate incomodă. Mai întâi, cum poți împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Dacă e adevărat – și este! – că nu contează ce e drept, ci ce e legal, căci societatea omenească e funcționabilă doar prin disciplină, regulă, limită, lege, toate respectate, cum mai definești dreptatea însăși? Când lupți pentru dreptate, ce anume îți dorești? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcție de ce îți definești responsabilitatea, loialitatea, conștiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, atunci nu mai poate fi vinovat și deci pedepsit, când, în cele din urmă se dovedește strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Cât de ușor e, însă, să-l identifici? Apoi, neștiința de carte îți păstrează latente îndoielile morale: analfabet fiind, nu poți distinge ce e bun și ce e rău. Asta fiindcă Binele și Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. La nivelul firescului, al naturii tale naturale, poți asculta de poruncile stăpânului, străduindu-te să-l mulțumești cât mai sârguincios cu putință. Greșeala/vina ta stau doar în neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cântărit cu mintea proprie. Tot așa, culegi de pe stradă un băiat suferind, îl speli, îl iubești – fiindcă înțelegi că asta își dorește. Apoi, îl asculţi. Asta e menirea ta, e lucrul cel mai bun pe care îl poți face. De când te știi, ai dat ascultare altora. Orbește. Când ți se cere să ieși din acest rol, „să lucrezi la birouri“, adică să citești, să scrii și, implicit, să preiei conducerea, fugi. Ești gata să plătești singur pentru o vină a mai multora, chiar colectivă, fiindcă sentința, întemeiată pe proba scrisului tău, te așază, fie și mincinos, în rândul stăpânilor, al celor care știu să scrie, să citească, să dicteze. Când, în fine, după 20 de ani, deprinde, ascultând și buchisind, scrisul și cititul, Hanna dobândește controlul asupra propriilor gesturi. Acum vede, știe să deosebească prin gând propriu binele și răul. Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată același lucru pentru toți oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Față în față cu crima contra umanității nu poți avea decât gesturi simbolice și care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tânăra evreică păstrează cutiuța de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu încărcătură umană eternă. Nu și banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: îi predă fiicei povestea, cu toate ezitările, lașitățile, întrebările fără răspuns.