Dat fiind contextul editorial (unul circumscris, în ultimii ani, scurgerii unui secol de la prima conflagrație) marcat de apariții și contribuții din cele mai diverse privind tema majoră a războiului, secțiunea jurnalelor și memoriilor s-a bucurat de un interes tot mai mare. Chiar dacă în spațiul românesc interesul pentru aceste contribuții s-a intensificat abia în ultimii ani, poate fi sesizată (aproape ca într-un efort de recuperare) apariția unui val de apariții editoriale din zona jurnalelor și memoriilor, unele din ele aflate la prima apariție, altele fiind re-editate (edițiile lor princeps datează din deceniile interbelice), însoțite de studii introductive solide, utile cercetării istorice și publicului larg. Avem în acest sens numeroase exemple relativ recente (de la jurnalul lui Marcel Fontaine – Jurnal de război. Misiune în România, la Contele de Saint Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România 1916-1920, continuând cu recenta reeditare, tot la editura Humanitas, a însemnărilor lui Grigore Procopiu, intitulate Parlamentul în pribegie 1916-1918, cu un studiu introductiv de Daniel Cain, sau jurnalul aparținându-i medicului militar Raul Dona – veritabilă frescă a refugiului în Moldova din în anii primei conflagrații, pentru a aminti doar câteva). Această dimensiune – aceea privind publicarea de jurnale și memorii, a căpătat o anvergură tot mai mare în ultima perioadă, dacă nu cumva a devenit chiar dominantă, în privința lucrărilor dedicate Primului Război Mondial în România. Și nu este nicidecum un lucru rău, ci dimpotrivă. Toate aceste apariții pot fi privite, fără îndoială, ca o fază de acumulare, netezind drumul către apariția unei/unor lucrări de substanță, dedicate participării României la Primul Război Mondial. În fond, o lucrare sau lucrări de anvergură dedicate Primului Război Mondial pot să apară oricând, fără ca apariția lor să fie neapărat legată de o cifră rotundă sau de celebrarea Centenarului.
Ar fi de spus că există încă multe alte contribuții din aceeași categorie (jurnale, memorii) care ar merita publicarea: unele din ele au apărut în tiraje mici imediat după război, regăsindu-se azi, în număr infim, doar în câteva biblioteci și anticariate din țară, în vreme ce altele așteaptă încă lumina tiparului. O altă categorie este reprezentată de acele jurnale și memorii, relevante pentru spațiul românesc și pentru istoriografia Primului Război Mondial, publicate în limbi străine, la edituri din Europa deceniilor interbelice sau în anii postbelici. Este și cazul celor doi autori de față, ambii militari cu grad înalt (absolvenți ai Academiei Militare Nicolae I) în armata țaristă în anii primei conflagrații, ale căror însemnări au fost publicate în ediții princeps în Franța interbelică, acolo unde mare parte din elita ofițerească țaristă s-a refugiat, alături de familii, ca urmare a izbucnirii revoluției bolșevice și a deznodământului acesteia. Volumul de față reunește, pentru prima oară în limba română, însemnările celor doi înalți ofițeri, anume generalul Nikolai A. Monkévitz, a cărui lucrare intitulată sugestiv La Décomposition de l’Armée Russe apărea în ediție princeps la Paris, în anul 1919 (Editura Payot) și generalul Aleksandr Vinogradski, al cărui volum de însemnări, intitulat La Guerre sur le front oriental: En Russie. En Roumanie, a fost publicat tot în capitala Franței, la Editura Charles-Lavauzelle din Paris, în anul 1926; în cazul celui din urmă, a fost aleasă pentru publicarea în limba română doar secțiunea a doua a lucrării, cea care face referire la frontul românesc și la evenimentele care corespund perioadei 1917-1918,
Marele merit al celor două lucrări, reunite în volumul de față, este acela că ele aduc în față unele percepții și mărturii privind evoluțiile cruciale legate de implicarea românească în război, de această dată ilustrate grație experienței proprii a unor înalți ofițeri țariști, implicați direct în evenimente. Ar fi de menționat că însemnările acestora nu sunt primele, atunci când avem în vedere referirile unor militari sau oficiali ruși (țariști) privind evenimente și evoluții din spațiul românesc din acel răstimp dramatic. Bunăoară, nu pot fi omise însemnările reprezentantului diplomatic (ministru plenipotențiar) al Rusiei țariste în România în perioada 1916-1917 – A.A. Mosolov, el însuși având un background de militar, cuprinse într-un volum publicat și în limba română, sub titlul Misiunea mea în România (București, 1997), care face referire, de pe poziția diplomatului experimentat, la multe din evenimentele cărora le-au fost martori și generalii Monkévitz și Vinogradski.
Contextul evenimentelor evocate de Monkévitz și Vinogradski este unul dramatic pentru România. După intrarea sa în război, în ciuda succeselor inițiale, România a trebuit să gestioneze, în scurtă vreme, o situație militară nefavorabilă, generată de o serie de înfrângeri, culminând cu pierderea bătăliei pentru București și evacuarea capitalei. Așa se face că, spre sfârșitul lunii decembrie 1916, după o campanie militară dezastruoasă, de mai puțin de patru luni, România se văzuse nevoită să cedeze două treimi din teritoriul său forțelor Puterilor Centrale, în vreme ce armata suferise o drastică diminuare numerică. Deznodământul nefericit al campaniei românești din anul 1916 s-a aflat la originea refugiului armatei și administrației românești (și a unei părți însemnate din populația civilă) în Moldova. Situației dramatice din Moldova, sufocată de afluxul masiv de refugiați, dar și de penuria de alimente și lemne de foc, în contextul iernii 1916-1917 cu temperaturi negative extreme, avea să i se adauge și evoluția flagelului tifosului exantematic, care a făcut zeci de mii de victime, afectând moralul populației civile și efortul de refacere a potențialului de luptă al armatei române. Însă cea mai puternică lovitură a venit din exterior; evoluțiile politice din Rusia aveau să influențeze semnificativ situația regională, mai ales că preluarea puterii la Petrograd avea să fie urmată intempestiv de propunerea adresată Puterilor Centrale de parafare rapidă a unui armistițiu, care să conducă la negocierea unei păci separate și implicit ieșirea Rusiei din război. Pentru România, care depindea de Rusia atât din punct de vedere militar cât și în privința aprovizionării, vitale pentru supraviețuire, situația devenise dramatică, în ciuda succeselor militare din vara anului 1917, singura soluție fiind cea a semnării armistițiului de la Focșani (26 noiembrie 1917). Situația se deteriorase profund, pe fondul unui accelerat proces de contaminare bolșevică a trupelor ruse din Moldova, care nu mai puteau fi controlate nici măcar de proprii ofițeri, propagând nesiguranța și o stare vecină haosului. Sugestiv este faptul că până și reședința comandantului trupelor ruse – generalul Șcerbacev, din Iași, se afla sub protecția soldaților români (așa cum evoca, în memoriile sale, ministrul plenipotențiar al Rusiei, Mossolov) date fiind transformările și atmosfera tensionată din rândul trupelor ruse.
Însemnările celor doi autori surprind evenimente cheie, de la căderea Bucureștilor, la starea de spirit a armatei române și a societății în ansamblu, refacerea Armatei Române, cooperarea miltară cu partea română, bătăliile din vara anului 1917 de la Mărășești, apariția germenilor revoluției în rândurile armatei țariste, situația dramatică a corpului ofițeresc țarist de pe frontul românesc pe fondul situației din Rusia, odată cu evoluția cursului evenimentelor, în contextul revoluției bolșevice. Monkevitz admite, bunăoară, că întăririle ruse (trupe și materiale de război) ajungeau prea târziu pe frontul românesc, punând însă totul mai degrabă pe seama capacității limitate a căilor ferate române și apoi pe seama distanței de peste 300 km pe care trupele o aveau de parcurs până la sectorul de front de destinație. Același Monkevitz evoca însă spiritul de luptă al trupelor române (de la sfârșitul campaniei dezastruoase din 1916) care în ciuda faptului că erau epuizate și arătau deja deplorabil în privința înzestrării, își conservaseră energia morală și spiritul războinic. Aprecierile sunt mai mult decât măgulitoare, dacă avem în vedere situația mai degrabă tragică pentru România, de la sfârșitul anului 1916. Monkevitz elogia din nou, de această dată în contextul luptelor de la Mărășești, trupele române, care mărșăluiau și atacau cu elan și cu o energie irezistibile, alături de cele ruse, sau măcar alături de o parte din acestea. Bunăaoră, de același episod este legat un moment cheie evocat de Monkevitz, anume acela în care Armata a VI-a rusă a refuzat să atace, zădărnicind astfel succesele armatei a IV-a ruse și a II-a române, în ciuda eroismului și entuziasmului celei din urmă (p. 71). Erau semnele defecțiunii ruse, evocate și de Vinogradski, ale cărei efecte și manifestări urmau să crească în intensitate în lunile următoare. În economia celor două texte reunite în volum, de departe spațiul cel mai amplu este acordat, de altfel, tocmai procesului de disoluție a armatei ruse, începând cu germenii acestuia și continuând cu ipostazele sale cele mai dramatice, în care nu numai că trupele nu mai executau ordinele, dar ofițerii înșiși se aflau în pericol.
Mărturiile celor doi generali sunt desigur subiective, însă nu mai puțin importante; coroborate cu documente de arhivă sau cu lucrări deja existente, pot contura o imagine cât mai fidelă a evoluțiilor din epocă.