În timpuri de restriște, cum sunt cele pe care le trăim, reflexul natural al omului ar fi cel de retragere în „cochilia“ intereselor imediate, a supraviețuirii. Riscul unor perioade de acest fel acesta este: uitarea valorilor, uitarea adevărului că, mai ales când suntem puși la încercare, rezistența spirituală este primul factor care întărește rezistența fizică. De aceea, la 460 de ani de la apariția primei tipărituri românești a lui Coresi, am socotit că este bine a ne aminti de acest cărturar remarcabil al trecutului.
*
Ca mulți alți oameni de cultură din epoca medievală, cărturarul cunoscut ca „diaconul Coresi“ nu are, practic, o biografie: biografia sa se confundă cu bibliografia tipografiei pe care a păstorit-o. Nu-i cunoaștem data nașterii și nici pe cea a morții, și nici datele de identificare „civile“. Prima mențiune a numelui său, aflată în epilogul Octoihului mic slavonesc, pare a acredita ca loc de origine a cărturarului cetatea Târgoviște, însă, în absența altor dovezi materiale, sintagma „ot Târgoviște“ (= „de la Târgoviște“) nu poate fi interpretată ca o probă sigură. Un timp (1557-1559), cărturarul pendulează între cetatea de scaun a Țării Românești și Brașov, unde se stabilește definitiv în 1559. În jurul lui 1583 i se pierde urma în documente, semn că – având în vedere și lungimea activității sale editoriale – trecuse la cele eterne.
Deși se declară în mai multe rânduri autor al textelor pe care le tipărește și editează („am scris cum am putut Tetraevanghelul și Praxiul rumânește“, declară el într-o prefață), Coresi ar putea fi inclus cu mare dificultate în oricare dintre cele patru accepțiuni medievale ale noțiunii de scriitor. Nu este copist, căci opera sa reprezintă tocmai pasul către nivelul superior pe care îl face cultura română, de la manuscris la tiparul sistematic. Nu este nici scriptor, căci nu redactează texte potrivit unor șabloane, ci se mulțumește să îngrijească, după o filologie ad hoc, textele altora. Nu este nici compilator, căci ambiția de a ieși din tipicul cărții de cult îi lipsește și, la drept vorbind, tipăriturile nu sunt decât traduceri, cel mult interpolate, dar în cantități care nu pot fi determinate cu ușurință. În sfârșit, nu este un scriitor propriu-zis, căci nu îi pot fi atribuite cu certitudine decât câteva zgârcite prefețe, fără valoare literară, ci numai cu unele sclipiri de expresivitate involuntară.
Totuși, „smeritul diacon Coresi“, cum semnează uneori, ocupă un loc de seamă în istoria culturii și a scrisului românesc vechi, ca să nu mai vorbim de cea a bisericii. Opera sa, aproape lipsită de originalitate, s-a născut însă în împrejurări care atestă o serioasă luptă de idei care se dădea pe cuprinsul culturii române, idei care se nutresc indiscutabil din ideologia umanismului, care, prin sașii ardeleni și prin maghiari, era deja prezent în Transilvania. Textele tipărite de el, la Brașov și Târgoviște, furnizează argumente nu numai istoriei bisericii, a culturii și a mentalităților, ci chiar istoriei politice românești. Circulația diferitelor manuscrise către tipografia sa și, ulterior, a tipăriturilor către diferite colțuri ale pământului românesc, atestă o remarcabilă unitate spirituală, deși românii erau împărțiți în trei principate, sub două suzeranități diferite. Iorga, cu harul său de a intui esențialul, a formulat în câteva rânduri foarte pregnante atât precaritatea, cât și, concomitent, însemnătatea incontestabilă a demersurilor editoriale ale lui Coresi: „Prin ele, aceste cărțulii urâte, păstrate azi în puține exemplare ferfenițoase, prin găurile cărora se plimbă cariul, s-a întemeiat ceva neprețuit pentru orice popor, căci cuprinde în sine ceea ce va da formă gândului și simțirii generațiilor care vor urma: limba literară“.
Există trei aspecte ale activității diaconului Coresi care interesează istoria culturii.
Primul privește activitatea sa de tipograf. După cum subliniază specialiștii, activitatea atelierului coresian atestă, mai întâi, continuitatea îndeletnicirii tipografice la români. Diaconul învață meșteșugul în tiparnița lui Dimitrie Liubavici din Târgoviște, ca ucenic al ucenicului acestuia, Oprea logofătul. Semn cert că activitatea nu era una sporadică și întâmplătoare, ci una constantă, aflată în plină dezvoltare (căci numai așa se explică împrejurarea școlii de tipografie și a răspândirii ulterioare a meșteșugului). În continuare, după desprinderea de Oprea și stabilirea definitivă la Brașov, Coresi este cel care transformă tiparnița într-o tipografie, cu program și activitate regulată. Diaconul, om al bisericii, cu cultură specifică, a fost, totodată, și un iscusit meșter, formând în preajma sa o întreagă pleiadă de tipografi cunoscuți, cum ar fi diacul Călin (care a imprimat un Tetraevanghel slavon în 1565), diacul Lorinț (un Octoih în 1577-1578, o Psaltire și un Octoih mic în 1578), Șerban, fiul acestuia (Palia de la Orăștie, 1581-1582, un Liturghier slavon în 1587), diecii Tudor, Mănăilă și Marien.
Cel de-al doilea aspect relevant îl reprezintă activitatea sa de editor de texte în limba română. În 1560, când tipărește Întrebare creștinească, textele scrise în limba vernaculară erau extrem de puține. Cu atât mai mult textele religioase, unde domnea atotputernica (nu numai la noi) lege a limbilor sacre. Care, în Eclesia Orientală, rămăseseră, după 1054, numai greaca, slavona și dispăruta aramaică… Demersul editorial în limba română al lui Coresi, derulat după stabilirea sa la Brașov, se desfășoară sub influența luterană a sașilor brașoveni, primarul acestora („jupânul Haneșă Bégneru“, alias Johannes Benkner) fiind cunoscut atât pentru protecția pe care o acordă comunității românești din Șchei, cât și pentru tentativele de a o atrage pe aceasta către Reformă. Însă, dacă inițiativa de a tipări carte religioasă în limba română a beneficiat de contactul cu luteranismul, conținutul cărților editate și tipărite de el este încă și mai divers. Textele coresiene sunt editate după traduceri mai vechi, manuscrise, provenite din zona Banat-Hunedoara, care însă îi parvin editorului brașovean prin copii intermediare executate în Maramureș și Bucovina. Aceste texte aduc, prin urmare, și alte tipuri de influențe, de care vorbește exegeza de specialitate: cea calvină și chiar cea husită.
Din cauza heterodoxiei unora dintre aceste cărți, ele nu au circulat atât de mult pe tot cuprinsul spațiului românesc, așa cum par a crede unii cercetători. În fapt, puținătatea exemplarelor de cărți coresiene care s-au păstrat atestă faptul că biserica majoritară a perceput rapid riscul contaminării cu texte heterodoxe, pline de varii influențe protestante. Însă începuturile limbii literare datorează multe râvnei lui Coresi. E un fapt evident.
În sfârșit, chiar dacă nu are legături directe cu literatura, trebuie menționat cel de-al treilea aspect important al operei lui Coresi, și anume cel teologic.
Există cel puțin trei etape teologice în viața editorului și tipografului. Prima este cuprinsă între anii 1557-1559 (dar care începe mai devreme, probabil chiar în anii uceniciei). Este etapa ortodoxiei consecvente, marcată de tipărituri în limba slavonă, ca Octoih mic slavonesc (tipărit la Brașov în 1557) și Triod-Penticostar slavonesc (tipărit la Târgoviște în 1558). Cea de-a doua perioadă începe după mutarea în mediul de contact cu luteranismul, de la Brașov, care își pune amprenta – foarte probabil, fără ca diaconul să fi fost conștient de asta – asupra conținutului dogmatic al unor cărți ca Întrebare creștinească (1560) sau Tâlcul Evangheliilor (1567). După această dată, cărțile diaconului revin la dogma ortodoxă, semn că editorul lor receptase cum se cuvine rezistența Eclesiei față de unele din textele sale românești de început.
De altminteri, nu trebuie exagerată, de dragul de a sublinia apartenența (reală) a activității lui Coresi la Renașterea târzie, de influență germană, activitatea sa de tipograf în limba română. Nu a fost – cum se spune adesea, din ignoranță – nici primul tipograf, nici primul tipograf de cărți în limba română pe teritoriul nostru, ci a fost primul tipograf sistematic în limba română ale cărui cărți ni s-au transmis. Majoritatea cărților tipărite de el au fost, totuși, să nu uităm, texte în slavonă sau bilingve, slavo-române.