Chiar dacă ne-a fost contemporan (trecând la cele eterne în 2009), Ștefan J. Fay a aparținut, prin structura personalității sale, mai degrabă interbelicului, al cărui stil l-a reprezentat, cu neverosimilă discreție și distincție, în plină perioadă comunistă și post-comunistă. Nu a convins ca scriitor, în pofida unei opere bogate, în mai multe genuri, dar a ilustrat un fel de a fi în cultură, cel al distincției nobiliare, într-o epocă în care s-a purtat mai ales stilul troglodit.
La 100 de ani de la nașterea scriitorului (petrecută în 2 iulie 1919), cercetătoarea Doina Rad i-a consacrat o binevenită monografie, intitulată Ștefan J. Fay sau cercul care se închide, în care recapitulează, cu concizie, dar și cu abundență de detalii, atât viața, cât și opera sa complexă. O monografie care își propune să producă o situare a lui Fay în istoria literaturii contemporane, dat fiind faptul că multe aspecte ale acestei opere – cum ar fi prozele publicate în anii 1950, sub pseudonim – sunt deja uitate astăzi, în timp ce altele, ca ampla sa corespondență, așteaptă încă să fie editate. Demers de situare (nici mai mult, vorba lui Lovinescu, dar nici mai puțin decât atât), cartea Doinei Rad este și un recurs la memorie, întrucât recompune, prin accesul la documentele de primă mână, contextul unei epoci și contextele unei vieți care numai banală nu a fost.
Mai întâi, ascendența. Mediul din care provenea Ștefan J. Fay era, dacă mă pot exprima așa, multiplu minoritar. Pe linie paternă, se trăgea dintr-o familie nobiliară maghiară de origine franceză, ale cărei rădăcini pot fi urmărite până în secolul al IX-lea. Pe linie maternă, aparținea nobilimii secuiești transilvănene. Însă tatăl, Joseph de Fay, a făcut parte din acel mic grup de nobili maghiari care, după 1919, a ales fidelitatea față de Coroana României, rostind chiar în Parlamentul României, ca deputat de Odorhei, discursul prin care, în numele secuilor transilvăneni, a primit Marea Unire. Minoritar prin origine, Joseph de Fay a devenit, astfel, minoritar și prin opțiunea politică.
Născut imediat după 1918, Ștefan J. Pay (pe numele complet, Ștefan Vasile Andrei, baron de Fay) a devenit produsul cultural al fidelității familiei sale față de Coroana României, alegând ca limbă de expresie româna și construindu-și o carieră de scriitor și om de cultură român. Dorința de integrare a tatălui în societatea românească i-a deschis fiului ușile unor mari figuri ale culturii noastre interbelice, de a căror magistratură formativă s-a bucurat. Conjuncția dintre educația nobiliară de tradiție maghiară și iradierea spirituală a unor personalități ca Mircea Vulcănescu – pe care l-a considerat „părintele spiritual” –, Monseniorul Vladimir Ghika, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Corneliu Baba a produs un scriitor distins și rafinat, de o impecabilă politețe, mai rar întâlnit în cultura noastră, preponderent rurală.
Doina Rad are buna intuiție a ponderii pe care rădăcinile maghiare o au în tot ceea ce l-a deosebit pe Ștefan J. Fay de epoca sa și, în primele 45 de pagini ale monografiei, parcurge cu atenție și cu „ochi” pentru detaliul semnificativ – cum ar fi originea franceză a familiei de Fay și, mai ales, legăturile strânse cu influentul Ordin al Cavalerilor de Malta – traseele biografice paterne și materne. Astfel, se vede limpede că darul pe care Joseph de Fay l-a făcut culturii române, îndemnându-și fiul să se integreze în societatea majoritară a României Mari, a constat nu numai în talentul personal al scriitorului, ci și într-o întreagă tradiție care nouă ne lipsea și care, prin stilul pe care Ștefan l-a purtat cu el de-a lungul unei vieți, a pătruns, măcar în parte, în peisajul bucureștean.
E o mare întrebare cum ar fi arătat traseul cultural al tânărului nobil maghiar ardelean, devenit scriitor român, dacă nu s-ar fi trezit, la numai 26 de ani, prizonier al unei Românii comunizate cu forța de armata sovietică. O Românie din care n-a putut fugi (căci exilul ar fi zădărnicit gestul de destin al alegerii identității culturale românești), dar în care pentru cineva ca el, practic, nu mai era loc. Destinul aristocrației, fie ea moldo-valahă sau maghiară, în România comunistă nu putea fi decât unul sumbru: știm ce s-a întâmplat cu atâția și atâția nobili care, dacă nu au sfârșit la Canal, au fost alungați din țară (ca Miklós Bánffy) sau au murit în mizerie, deposedați de avere și refuzându-li-se orice mijloc de trai.
Doina Rad face bine că nu ocolește – după ce elucidează împrejurările debutului absolut al scriitorului, survenit în 1940 – împrejurările care au dus la publicarea prozelor realist-socialiste ale (acum) fostului baron Ștefan J. Fay, apărute sub pseudonimul Ștefan Andrei. Este vorba de romanele Noul oraș (1952) și Fata plutașului (1957) și de nuvela Spre șantier (1953), analizate în carte pe îndelete, în raport cu „dogma” realist-socialistă în vigoare în epocă și, mai ales, cu ecourile lor critice. Fără a scuza inexplicabilele (pentru noi, cei de azi) concesii făcute propagandei comuniste, la care autorul însuși se va referi cu ironie acidă în corespondență, cercetătoarea studiază aceste scrieri ca pe niște produse stranii ieșite de sub mâna celui crescut, totuși, la școala lui Mircea Vulcănescu și în admirația față de modelul creștin reprezentat de Fericitul Vladimir Ghika. Exegeta nu-și propune să condamne și cu-atât mai puțin să justifice. Lectura la care supune aceste scrieri este una critică, morala fiind un rezultat implicit al analizei. Pe mine, revelarea acestor activități mai puțin cunoscute ale autorului celebrei Sokrateion (carte prin care generația mea l-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu) m-a pus pe gânduri. Oare nu cumva greșim, atunci când descriem deceniul stalinist exclusiv în alb și negru? Faptul că fiul unor dușmani de clasă putea pătrunde în „sanctuarul” propagandei literare staliniste e tulburător în sine. Atât în privința disperării și a ușurătății politice a fostei noastre aristocrații, cât și a lipsei de scrupule ideologice a regimului. Căci este greu de crezut că nimeni, dintre cei care au aprobat, editat și comentat textele respective, nu știa cine se ascundea sub pseudonimul Ștefan Andrei… E mai plauzibilă ideea că, în pană de „combatanți”, propaganda comunistă în cultură accepta până și „dușmani” naturali.
Capitolele următoare ale cărții sunt consacrate literaturii propriu-zise a lui Ștefan J. Fay. Cu un accent salutar pus pe fațetele ei mai puțin cunoscute (cum este poezia), sau de la care putem aștepta revalorizări (de pildă, activitatea intensă de traducător și, mai ales, vasta corespondență, interesantă atât documentar, cât și literar). Cum am mai spus, Fay nu a convins ca scriitor, însă 1) a ilustrat un tip intelectual rarisim în comunism, prețios ca atare, și 2) eseistul și memorialistul, prin relația directă cu interbelicul, îl completează fericit pe prozator, întregind profilul unui om de cultură, mai mult decât al unui scriitor, pur și simplu. Exegeta nu omite nici una dintre aceste fațete ale personalității lui Ștefan J. Fay.
Un element remarcabil, care rotunjește portretul critic, așa cum rezultă el din desfășurarea vieții și din interpretarea operei, îl constituie dosarul de urmărire la Securitate, pe care Doina Rad îl analizează în premieră. Dosarul aflat la CNSAS conține documente din anii 1964-1968 și ilustrează alteritatea absolută a unui aristocrat intelectual ca Fay, față cu un regim de dictatură proletară, dar și incapacitatea efectivă a Securității de a „metaboliza” o asemenea țintă, mai ales într-o perioadă de profunde transformări interne ale comunismului românesc, cum au fost anii dintre sfârșitul epocii Dej și instalarea dictaturii lui Ceaușescu.
Avem în Ștefan J. Fay sau cercul care se închide un exemplu de monografie care îmbină sobrietatea analitică de tip universitar cu atractivitatea publicistică. Remarc cu plăcere (căci e o caracteristică rară în lucrările de acest fel, în ultimul timp) luciditatea exegetică a Doinei Rad, care reușește să fie pasionată de obiectul cercetării fără a-i exagera dimensiunile. Cartea ne oferă un Ștefan J. Fay autentic, inteligibil, fără hiperbole și fără abuz de epitete, într-un moment în care scriitorul risca să fie uitat.