Un scepticism contemplativ

Melancolie, insatisfacție, plictis, epuizare sunt termeni care s-au folosit deseori în comentariile consacrate poeziei lui Ioan Moldovan. Stări care au luat naștere în cuprinsul unei existențe cotidiene clișeizate, urmare a unei atitudini de îmbrățișare-respingere a acesteia, de-o dramatică ambiguitate incitînd spiritul prin monotonia repetițiilor. E vorba de un dezechilibru statornic, de o confruntare fără scor între cei doi factori contrastanți ai recepției. Actantul se simte paradoxal personalizat prin impersonalizare, aflat într-un pustiu populat, într-o stagnare cursivă: „Am intrat într-o înfundătură. E cam pustiu. Am pierdut/ simțul de-a prețui și disprețui. Zgomot/ de fond : cearta de papagali închiși în colivie/ și fantoma bătăii de clopot// După multe orori în timp ce cînt/ îmi vin în mintea cea de pe urmă/ alte orori tot o apă și un pămînt// Ascuns în turmă/ încă flămînd am înlocuit persoana întîi plural/ cu aceeași persoană/ doar că lăsată singură pe val“ (Dragă). Rînd pe rînd apar consemnate impresiile curente, detaliile, mărunțișurile care ajung a sugera granița dintre viață și moarte. Un soi de ritual viclean al supraviețuirii. „Sunt locuri unde nu mă mai duc/ unde n-am ce să caut// Azi am schimbat doar propoziții simple// Trebuie să fiu mai precaut/ cînd repet în viață că-s viu“ (Postscris). O vag dureroasă indecizie îl împiedică pe poet a-și face un program al zilei care începe, împrejurare plasată însă în perspectiva unui trecut vast, Oradea de odinioară năzărindu-i-se împrospătată de cîntecul intemporal al cocoșilor. Intervine o rapidă intersectare cinematografică a planurilor spre a o evoca : „Nici nu știu ce să deschid mai întîi –/ caietul de Griji, caietul de Nepăsări/ și-i de-abia șapte dimineața/ Colo mai spre seară/ voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletniciri/ ce-mi lasă o ultimă rouă pe față// Cocoșii tocmai ies din ogrăzi/ și pier prin aceleași secole vechi/ din Oradea. Ei sunt singurii clopoței/ care – tinga-linga ! – îmi mai sună-n urechi“ (ibidem). Sau o fulgurantă proiecție pe moderne ziduri imaginare : „Griji simple și nesfîrșite/ îmi amintesc doar fostele amintiri/ ca niște reclame pe clădiri/ nemaizidite“ (Plaur). Întîlnim de asemenea precizări meteorologice de-o umilitate mergînd înspre autonegare, ca și cum locul comun descalificant ar avea nevoie de un sacrificiu personal : „Domnia ta, ploaie de decembrie,/ ce omenoasă poți fi/ nici a dormi nu vrei, darmite să visezi// sunt și eu un măgar încărcat cu marmite/ într-o turmă de iezi// Și deodată lumina zeloasă/ a cărei cenușă sunt“ (Lumina zeloasă). Însăși prestația scriptorului e așezată cu un tandru cinism în oglinda derizoriului. Un joc de-a jocul se desfășoară, cu halucinante lunecări dincolo de limitele sale. Astfel, abordate la grad cosmic, spațiul și timpul nu fac decît să adîncească incurabila dezolare : „Mă grăbesc, încep o pagină nouă și ea e/ liniată – ca-n adolescență. Ce m-o fi/ apucînd acu’, ce-mi veni acu’ adolescența în ceru-gurii (…) Mîine trimitem în cosmos (ce va să zică : apropiaților noștri/ cei mai de-aproape) Alimentul Primitiv baudelairian/ un Timp pripășit pe la noi// după ce a plecat de la țărm ultima barcă“ (Dragă). Dar mediul familiar revine insistent. În speță cel de local al centrului orădean care inspiră opozițiile acestui discurs sfîșiat între posibil și imposibil, între vizibil și invizibil, cu sprijinul unei îngăduitoare ironii. Ușor ebrietată de chemătoarele năluci potatorice, identitatea se îndoiește dulce de sine : „E după-amiaza în care se țin ore/ Nu pot rămîne în casă/ ies și eu și m-așez pe terasă La Maricica/ Văd oameni tineri : mănîncă, beau, au mîncat, au băut/ Mie toate-mi ies la timpul trecut și ei vorbesc și vorbesc/ la telefoanele lor sofisticate/ Aproape că m-apucă frica și ridicîndu-mi privirea la nor/ văd mii de încăperi încuiate în care se joacă aceeași comédie/ la un singur timp – trecut viitor“ (Pe terasă La Maricica). La urma urmei s-ar putea să avem în vedere și o anume terapeutică. Necontenitul amestec de poncifuri care se vîntură zadarnic dintr-o parte în alta a unui existențial marcat de o exasperantă insatisfacție n-ar putea semnifica și antidotul său? Textul care-i fixează imaginea ostentativă n-ar putea constitui chiar instrumentul operației? Excesul resimțit cum o exorcizare sui generis (Dimineață pe terasa La nuiele, Țesătură neagră pe zăpadă, Cu dinții etc). Fibra suferinței e dibaci înfășurată în vălul expresiei anodine, anume spre a atrage atenția asupra sa : „Această lume, această lume – cum mă iluzionez !/ Sentimentul bunei futilități/ e cel pe care-l dobîndesc cînd aduc la destinație cu pachetul de zahăr/ ascuns prin falduri de sînge“ (Caiet). Ori o rapidă asociere cu ceva din gestul unui iluzionist : „Despre cum s-a-ntins pasta de roșii pe tavan/ pînă cînd s-a stins de tot norul plăpînd// Despre una și alta – adică despre înălțări într-o nacelă roză// Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?“ (Subiecte). Nu o dată Ioan Moldovan intertextualizează cu Bacovia, de bună seamă admițînd o înrudire cu marele precursor. Dar dincolo de genealogia afectivă, contemporanul nostru are totuși o altă reprezentare a epocii, trecută prin filtrul unui limbaj personal. Nu mai puțin, în vreme ce autorul Plumbului se dovedea un bard inalienabil al tîrgului, Ioan Moldovan pornește de la un sol rural a cărui memorie plastică o păstrează vie : „Nimic – nici nu rîd, nici nu citesc înainte/ tolănit în lan, ascultînd doar secara de aduceri-aminte“ (Pe terasa La Maricica). Ca și : „Dar să ne fie de bine. Mălaiul e gata. E seară. Bine de cel cu stilul subțire“ (Roman de apă și zăpadă). Pentru ca în ultima piesă a volumului, după o pitorească mărturisire : „De groaza de-a mă prinde morții,/ ca George B. pășesc cu pași/ de-o nostimă măsură“, degetul poetului orădean să depună un soi de amprentă morală : „Tușesc, mă-nalț și iau cuvîntul/ muncit posac bătut de soartă/ de parc-ar fi trudit la coasă“ (Șterg tot). Viziunea sceptic-contemplativă cu ironice lucrături de-o rustică savoare a lui Ioan Moldovan îl confirmă drept unul dintre cei mai originali, mai substanțiali poeți pe care îi avem azi.