Oscar Vladislav de Lubicz Milosz (1877-1939), pe scurt Oscar Milosz, prea puțin cunoscut la noi, s-a născut în Lituania istorică (actualmente Belarus), tatăl fiind nobil lituanian cu tradiție multiseculară și mama evreică poloneză. A fost vărul lui Czeslaw Milosz, laureat al Nobelului. La 12 ani, Oscar a avut șansa să înceapă o viață nouă în Paris, unde și-a descoperit vocația literară și a învățat limbi străine, dovedind un talent sclipitor de lingvist. Scriitura lui a cunoscut o evoluție surprinzătoare. Având în vedere că tatăl fusese anticlerical vehement și mama atee, asumpția ca fiul lor să devină un mistic era aproape exclusă. Milosz mărturisește că în decembrie 1914, după o zi în care a studiat Biblia, a cunoscut iluminarea în urma căreia i s-au schimbat viața și poezia, în egală măsură. A ajuns să dezvolte o adevărată cosmogonie creștină, în spiritul lui Milton și Dante. Kabala și esoterismul au devenit pentru poet preocupări curente.
A trăit fără griji materiale până în 1917, când familia lui a fost ruinată de revoluția rusă. Careja, localitatea natală, a fost cucerită, latifundiile familiei confiscate de autoritățile sovietice. Înrolat în armata franceză, Milosz alege în 1920 să devină diplomat în serviciul Lituaniei. Politician devotat, a fost copleșit cu funcții și onoruri, însă distincția supremă și-a acordat-o el însuși, numindu-se diplomat ziua și kabalist noaptea.
Stranietatea operei lui a fost remarcată de Kundera în cartea de eseuri Une Rencontre (Gallimard, 2009). Pornind de la singurătatea străinului în literatura franceză, au fost învederate ritmul deosebit al limbajului, amplitudinea gesticulației lirice și temele mai mult decât îndrăznețe.
Cartea tradusă pentru prima oară la noi de Cătălina Frâncu – Dintr-o țară a copilăriei regăsită în lacrimi/D’un pays d’enfance retrouvée en larmes, deși titlul original, cel din 1906, era mult mai inspirat (Les Sept Solitudes) – are un aer aparent blând, de eglogă. Versurile dilatate fără a fi diluate conduc spre recâștigarea Lituaniei din suflet, a purității pierdute și a iubirii care, oricât ar fi de eternă în spirit, este trecătoare în fapt. Pentru Oscar Milosz, poezia e un spațiu unde totul se întâmplă simultan, din acest motiv misterul timpului este supraîncărcat, exploziv. Erotismul doar subînțeles și totuși capabil să creeze mari tensiuni deschide a doua cale aparentă de interpretare. Se ajunge la o stranietate aproape geometrică, una care devine sentimentul dominant ce prinde cuvintele în zbor, nelăsându-le să se așeze într-o matcă previzibilă. Vocabulele sunt fante de lumină înzestrate cu voință proprie, din acest motiv poemele, etalate descriptiv, cu aer de pastel, se află în continuă tulburare, ca nisipul pe fundul oceanelor, și astfel deschise interpretărilor multiple. „Ce poți tu înțelege în această lumea a mișcării?“ (Nihumim), întreabă poetul mefient. Fiecare cuvânt este o răscruce de căi interpretative cu desfășurare amplă. Prezențele sunt metonimii ale unor absențe prelungi, insidios bifurcate în text. Devierile substitutive nu își propun să deruteze, ci sunt trepte ale unui suflu sibilinic arborescent. Este ca și cum imaginile ar aluneca pentru a se sustrage limbajului creând un metatext imposibil de înțeles prin simpla mijlocire a rațiunii. E nevoie de intuiția ce oferă discernământul valorii (poetice și nu numai) la un alt nivel. Febrilitatea, cortegiul de cuvinte, dilatarea sensurilor până acolo unde devine greu să le mai ajungi din urmă, fluxul și refluxul umbrelor, câmpurile alunecoase ale sensibilității, cohorta zeilor trădători, toate tind spre locul unde se învață iertarea, blândețea, fericirea de a fi. Nu este de mirare că Milosz scrie o poezie deluzorie, una ce se refuză percepției facile. Ești nevoit să revii asupra lecturii după ore de meditație.
Mecanismele de captare a frumuseții sensurilor au desfășurări diferite. Unele se îmbulzesc în minte, acaparatoare, altele se vor invocate. Avem de-a face în planul aparent cu o construcție barocă, arborescentă, riscantă în absența tensiunii create de un spirit ardent, o prodigare de epitete. Citez dintr-un poem ales la întâmplare: „sărmane păsări rănite“, „ziua veche fără rost“, „cenușia și trista lui haină“, „vechi cimitire, grave și blânde“, „capul dulce de toamnă“ (Ziua cea veche). Să-ți asumi redundanța nu e la îndemâna oricui. Dar ce este arta dacă nu o imensă redundanță? Poemele par pornite din același pastel răsucit ca o plantă crescută la întuneric. Dincolo de evidențele comode stă pitit un William Blake al Italiei, cel care „a murit de mai multe ori“, după cum el însuși declara. A murit pentru a putea vedea cosmogoniile refuzate doar muritorilor, nu și morților, și s-a întors pentru a însăila cuvinte pe marginile lor. Tăioase margini! Unele care se pot răzbuna dacă le atingi cu mâinile murdare.
Aceeași impresie de dicteu automat o lasă deseori și Oscar Milosz. Te întrebi dacă e viu sau mort cel care ne vorbește, cel care ne oferă această înfiorare perpetuă, apropierea de cerul cunoașterii. Un nucleu ritmic în jurul căruia modulații subtile, broderii inefabile se țes neîncetat și cresc unele din altele precum coralii în străfundul mării. Profunzimea textelor e susținută de profuziune și are nevoie de suprafață, din acest motiv impulsul decupării pentru a cita este riscant. Ceea ce rămâne pe dinafară luminează fragmentul și îl susține. Citez totuși un poem (cel mai scurt) pentru a putea urmări împreună momentul când acesta alunecă din formula lui aparent banală, fals simbolistă spre o trăire aparte, ce transcende limbajul: „În grădinițile bisericii/ Unde bătrânul soare-al săracilor/ Reușește uneori, cam spre iunie/ Să-nflorească pe jumătate/ Două sau trei flori din suburbii,/ Care, ah, cresc mai înalte!/ Joia și duminica/ Osândiților curați și cuminți/ Din orfelinatul vecin,/ Uneori (și eu știu acolo/ O fecioară fără de chip/ Ce-n cotlonul ei năruit/ Leagănă un Isus vehi, printre mușchi),/ În tăcerea mucegăită/ Mi-am simțit inima prinsă/ De-un sunet de clavecin/ Surd, galben, aproape defunct,/ Tulbure ca parfumul/ De ploaie și ca pergamentul/ Unor in-folio latine/ Și-aproape, dar și dispărut,/ Ca un indistinct eu din mine/ În josul oglinzii fără de ciob,/ Ciudată, cifrată problemă/ Înăuntru dar și departe,/ Una din acele game sărmane/ În bemol, tristeți/ Ce trezesc în suflete/ Mireasma sfântă a dimineților/(…)/ Și deodată, precum copilul ce/ Își închide mâinile strânse/ Pe vrabia tremurândă,/ Prea devreme ieșită din cuib,/ Da, cine ar crede? – deodată/ Ca atunci când ani douăzeci aveam/ (Copil îndrăgostit de-o copilă)/ Am strâns în bătrânele-mi mâini/ Astă inimă plictisită/ Ce s-a apucat dintr-odată/ Să bată, dar nebunește,/ Dar înfricoșător, Dumnezeule! Pentru tine“ (Gama).
Poetul, neostentativ și totuși angajat, face de râs pretinsa lipsă de originalitate a dragostei, faptul că, zice-se, dorim ceea ce a fost semnalat ca dezirabil. Acesta este mecanismul economiei de piață, unde publicitatea creează atracția, dar într-o realitate superioară, acolo unde ai dreptul să-ți interoghezi destinul și să-i schimbi traseul – așa cum orice frază scrisă poate fi rescrisă sau reinterpretată – , obiectul și subiectul iubirii se află în oblație reciprocă, se umbresc unul pe altul și se luminează în funcție de unghiul și momentul zilei eterne în care s-au așezat. Apar concomitent puritatea infinită și durerea, împlinirea și veninul dragostei, șansa de a fi acceptat și porțile închise. „M-am chinuit, i-am cerut moartea în rugăciunile mele“, rostește poetul sentențios tocmai într-un poem intitulat Nihumim, adică mângâiere, consolare (ebr.). „Dar nu te-am găsit nici de fel printre femei!/ O, femeie, mila pietrelor mă cuprinde!“. Imprecație și rugă, bucurie și spaimă, toate încap în căușul palmei, implorator. Idealul se îndepărtează tocmai când crezi că ai ajuns la liman, când ești sigur că l-ai acaparat, lăsând în urmă un sentiment de sfâșiere în „timpul viespii risipitoare“ (Cântare primăverii). Ca semn al dualității dragostei, avem viespea, simbol dual, venin ascuns sub masca rodniciei dată de asemănarea cu albina. Este o durere ce creează viață și, în egală măsură, poezie.