A apărut, într-un format și în condiții bibliofile, una dintre cele mai celebre cărți de călătorii ale probabil celui mai celebru călător al generației mele, Romulus Rusan. Nu și cea mai cunoscută carte, care este și rămâne inegalabila America ogarului cenușiu, ci aceea care cuprinde cele mai delicate și emoționante reflecții pe marginea necontenitei descoperiri a sufletului omenesc prilejuite de drumurile sale pe cărările lumii inspirat și îndreptățit intitulată O călătorie spre marea interioară: în primul rând cele asupra lui însuși și a soției, poeta Ana Blandiana, nedespărțiți în experiența călătoriilor și a celei mai lungi dintre ele, a vieții înșiși, „marea interioară“ pe care navighează sufletele noastre ale tuturor pe care învățăm să o pătrundem și să o înțelegem citind jurnale de călătorii de aceeași natură. Cele mai delicate și emoționante reflecții mi le-a prilejuit însă nu cartea propriu-zisă, pe care o citisem în forma primei sale apariții din 1986, ci această nouă ediție, prevăzută cu o introducere a celuilalt călător, soția autorului de atunci, Ana Blandiana. Ceea ce ar fi putut să fie o introducere a unui critic de meserie, documentară dar mai aulică, a fost fericit înlocuită cu o caldă și cuprinzătoare prefață a celei care a prilejuit, prin decernarea premiului Herder de către Universitatea din Viena, acest drum într-adevăr inițiatic. În același timp, prefața reamintește celor care le-au trăit, și informează pe ceilalți, care au fost scutiți, despre incredibilele dificultăți ale obținerii unui pașaport la o asemenea manifestare, cu așteptări de ceasuri întregi în anticamera câte unei autorități care oricum nu avea nici puterea, nici curajul să treacă peste decretul care stipula că din lagărul care devenise țara nu se putea ieși decât cu misiuni de stat; dar aceste dificultăți se rezolvă câteodată din rațiuni imposibil de aflat, brusc, în funcție de evenimente și interese necunoscute, ceea ce sporește impresia de haos și domnie a bunului plac a acelor ultimi ani ai vechiului regim.
Călătoria cu cei peste douăsprezece mii de kilometri ai ei este finanțată tot de acest premiu și impusă de curiozitatea veritabililor călători care sunt Ana Blandiana și Romulus Rusan, mereu gata – în pofida ploii, a oboselii și a capriciilor mașinii – să facă nu știu câți kilometri pentru a vedea cu un ochi avid de frumusețe și o curiozitate mereu proaspătă o pictură a lui Bosch, pentru vederea căreia străbat o jumătate de Vienă, un monument gotic rămas între atâtea și atâtea noutăți baroce, sau pur și simplu, o vedere neobișnuită spre un oraș din Dalmația realmente mort, distrus în întregime de un cutremur. Dar călătoria în sine începe chiar cu drumul spre Viena unde temerarii ajung după peripețiile meschine ale unor turiști fără valută și iau parte la festivități de o solemnitate imperială dar stânjenitoare: masa la care sunt așezați „are lățimea unei mici șosele de cartier rezidențial“ încât pentru a răspunde unei întrebări din partea unui vecin din față, autorul trebuie să „hăulească“ informația „cu mâna pâlnie la gură“. Acestor dificultăți li se adaugă cele ale emoției și lipsei de obișnuință cu asemenea evenimente, lor datorându-se incidente care par amuzante numai în perspectiva timpului, dar foarte neplăcute în momentul respectiv: veniți pe o ploaie torențială la spectacolul oferit prin tradiție participanților la evenimentul premiului Herder, ajunși la intrare, ei își dau seama că lăsaseră biletele la hotel. Totul se rezolvă la sfatul ușierului – politicos și primitor ca orice austriac – prin cumpărarea unor bilete pentru locuri în picioare, după care se intră și se duc să-și ocupe locurile lor lângă ceilalți participanți. Dinamica atâtor peripeții, captivantă în sine, ascunde de fapt o recuperare a impresiilor de atunci, prea neașteptate și prea puternice pentru a fi asumate pe loc, și filmul devine – ca în mai vechile reportaje ale lui Rusan – o selecție a „stărilor“ pe care prozatorul le identifică, le analizează cu subtilitate și le proiectează în detaliile remanente, precum altădată aroma prunelor culese direct din livadă.
Călătorii sunt însă turiști de o specie aparte, frumosul zidit în monumente impunătoare nu-i impresionează precum pe grupurile de gură-cască, „la Belvedere, înaintând printre fântâni, ronduri de flori și chioșcuri… cu aerul că pășesc pe un teren vrăjit, dintr-o lume care le-a fost până acum ascunsă“ pentru că, spre deosebire de turiștii obișnuiți, ei simt că această lume vine „din domeniile kitschului social“ și reporterul, transilvănean, „își amintește“ cu amintirea genetică a românului alte vizite pe care le-a mai făcut pe aici, „ca unul ce am mai fost pe aici… repezit și înșelat prin aceste palate, dus cu vorba în 1784 și 1848, amanetat și vândut în 1867 și 1940“. Nu e vorba de revendicare a trecutului, spune el, ci de o „apărare a artei fără galoane, care n-a ținut niciodată seama de gustul oficial și l-a reprezentat întotdeauna numai pe artistul sfânt și unic în arderea și umilința sa, în irosirea sa creatoare“. Ba chiar „suntem înclinați să admirăm, mai mult decât arta propriu-zisă, timpul care a patinat-o mai mult decât înfățișarea ei exterioară, chinul care a scăldat-o pe dinăuntru“, spune autorul, care a fost și critic de film și de artă și va fi un istoric cu bătaie lungă și nenumărate realizări documentare în ultimii săi ani de viață. Toate, dacă mă gândesc, sunt produsul unei ochi miraculos, care vede și în afara lucrurilor, și înăuntrul lor, cu o sensibilitate care vine dintr-un trecut asumat în perspectiva unui viitor la clădirea căruia participă.
Marea calitate a acestei proze fluente și învăluitoare este că nu se impune cititorului, odată cu zecile de minunății pe care le prezintă: ostentația fie și involuntară lipsește cu desăvârșire din acest jurnal care este mai degrabă al celor mai variate bucurii prilejuite de tot ce poate răspunde interesului dezinteresat (dacă pot zice așa) al unor călători setoși să vadă și văzând totul cu ochiul proaspăt, chiar când e gata să se închidă de oboseală… Ei admiră vestigii de putere înzidite în castele cu contraforturi cât o stâncă, mărturii ale unei educații străvechi întru eficiență și onestitate, vestigii de cultură păstrate în numeroase muzee, palate și vestigii ale unor arte ridicate de rangul de simbol național, parcuri și săli de spectacole grandioase a căror tradiție nu s-a întrerupt până astăzi. Participarea cititorului la acest amețitor periplu este totală pentru că jurnalul de bord al călătorilor înregistrează solidar toate evenimentele, cele programate și cele neprogramate, care ne fac să simțim continuu emoțiile temerarilor cu deznodământul lor: misterul zumzăitului produs de motorașele ștergătoarelor lipsă, drumuri care se înfundă parcă doar pentru a-i reține în anumite locuri, activitatea laborioasă a drumarilor care repară imediat și cea mai mică defecțiune apărută în luciul șoselei.
Sigur că piatra de încercare a acestei călătorii trebuia să fie Orientul, față de care neașteptata Grecie plină de monumente uimitoare, între care celebrul amfiteatru din Epidaur, pare o simplă varietate de europenism: Orientul arab, cu capitala Cairo, nesfârșită întindere agitată de oameni unde călătorii se felicită de a fi ajuns cu avionul și a se deplasa apoi cu autobuzul de îndată ce pătrund în imensa piață Tahrir unde unde „maniera de a conduce a șoferilor atinge paroxismul. Vehiculele năvălesc din toate unghiurile și sensurile pieței și o ocupă literalmente fără a respecta nici cea mai elementară regulă de circulație… ca în Turcia, se semnalizează cu orice numai cu semnalizatorul electric nu, acesta fiind socotit probabil o rămășiță de pe vremea colonialismului englez“ iar bietul polițist, căruia nimeni nu-i dă nici o atenție, trebuie literalmente să se urce pe mașini pentru a obține o cărare practicabilă pietonilor. Orientul în sine, monumentele vechiului Egipt la Luxor, piramidele de lângă Cairo, Alexandria cu vestigiile și cu sugestiile lor între care farul, biblioteca și legenda Cleopatrei sunt subiectele acestor pagini eroice în care dificultățile drumurilor, precaritatea mijloacelor materiale și condițiile climatice neîndurătoare ies în relief, ca jaloane ale unui proces și ca un memento al dorinței de a vedea și de a înțelege ce vede, oricât de greu ar fi, ale adevăratului scriitor de reportaje care a fost Romulus Rusan: nu doar un romancier al aventurii permanente care e călătoria, nu doar un poet al stărilor, multele stări pe care le încearcă și le poartă vrea-nu vrea călătorul adevărat, ci un reporter de vocație din stirpea marilor reporteri europeni precum Robert Louis Stevenson, Michel Le Bris sau, la noi, Ion Codru-Drăgușanu și Liviu Rebreanu.
Ce nu trebuie însă să uităm este că această „călătorie spre marea interioară“ care este propria noastră conștiință este neterminată: în chip simbolic, ea nu se sfârșește, trecând odată cu autorul ei în istorie.