Pe drumurile de carte ale Bucureștilor

Dicționar de locuri literare bucureștene (Humanitas, 2020), cartea Corinei Ciocârlie și a Andreei Răsuceanu, era cumva predictibilă, cel puțin din partea ultimei autoare care a consacrat până acum trei cărți importante geografiei literare a Bucureștiului: Cele două Mântulese (2009), Bucureștiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (2013) și Bucureștiul literar: Șase lecturi posibile ale orașului (2016). Nu întâmplător, în centrul atenției Andreei Răsuceanu s-a aflat opera unui hermeneut doldora de erudiție și avizat cunoscător al forței cu care numinosul chiar și sub camuflajul profanului mobilizează existențe modeste: Mircea Eliade. Afinitatea pe care o are cu Corina Ciocârlie, eminent filolog, este dezvăluită de câteva dintre cărțile acesteia Laissez-passer: Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004) și Prendre le large (2014), ultima care face din Luxembourg locul geometric în care se întâlnesc cinci lumi literare, cinci lecturi ale orașului. Demersul celor două autoare ține de geocritică pe filiera deschisă de Franco Moretti cu Atlasul romanului european și mai ales, de Bertrand Westphal, cel care a și nășit termenul începând cu La géocri ­tique: mode d’emploi. Pe scurt, în ce constă acest demers geocritic și taxonomic deopotrivă, cu ce fel de dicționar avem de-a face? Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu au optat pentru o abordare cu o tăietură epistemică clară, selectând locuri bucureștene, de la strada Academiei, Parcul Cișmigiu la strada Venerei sau strada Zece Mese, care au intrat în cultură și în istorie, fie ea și una urbană, realizând apoi o comparație indirectă, mai precis o învecinare între diferitele versiuni reprezentative ale acestuia, între imaginile pe care le propun diverși scriitori. Rapelul la memoria literară le reinjectează cu o vitalitate aparte, proiecția acestor locuri în ficțiune se suprapune într-un palimpsest fascinant al unor temporalități multiple. Numai că, fapt pe care dicționarul îl evidențiază numaidecât, referentul spațial al unui text, „locul” nu irumpe în ficțiune într-un mod genuin, poate cu excepția primelor sale instanțieri, dar nici atunci. El se încarcă la rândul lui de refe ­rințe literare, el vine cu propria sa zestre literară, cu propria istorie. Cu alte cuvinte, avem un joc de ștafetă, imaginarul literar consacră locul, îl redi ­mensionează la scara unui interes care-l fixează deja în rama unui tablou de gen. Palimpsestul nu este doar o simplă juxtapunere, ci dobândește finețea aluzivă, vascularizată cultural a inter ­tex tului. Într-un articol al lui Michel Collot, Pour une géographie littéraire, acesta trimite la semnificația pe care Jean-Pierre Richard o atribuie peisajului care reinvestește ideea relativ neutră de topos cu subiectivitatea celui care privește. Cu alte cuvinte, peisajul se construiește printr-o privire, iar această privire este recuperabilă ca fapt literar, o imagine a lumii, a unei pays, land, a unui loc intim legat de stilul și sensibilitatea autorului. Avem un dialog al acestor priviri, al unor trasee care au, cele mai multe dintre ele, relevanța traseelor destinale. Traseismul livresc înscrie o altfel de hartă sau mai precis multiple hărți ale Bucureștiului și le avem prezente în carte, fără nimic din rigurozitatea cartografiei canonice. Ele se aseamănă mai degrabă cu vechile portulane, cu acele hărți care conduc la o comoară, unde legenda o reprezintă un narativ exotic, unde reperele au semnificații esoterice. Hărțile realizate de Rareș Ionașcu invită la hermeneutică, introduc în mister și implicit în aventură care deghizează o quest of the sangreal. Una dintre mizele acestui dicționar respectând cel puțin o convenție, aceea a ordinii alfabetice în care sunt așezate cele 167 de locuri din Bucureștiul vechi și nou deopotrivă, este aceea de a evidenția prestigiul și puterea faptului literar care, fără să schimbe propriu-zis geografia, o transfigurează. Nu atât o geografie literară, o concatenare de descrieri, de momente în jurul unor locuri, o geografie de pasaj, cât o geografie transfigurată este ceea ce pune în valoare dicționarul celor două scriitoare. Fascinația a adăugat locului ceva, l-a încărcat de numinos, de un farmec indicibil. Reverberațiile, irizările, ecourile, toate aceste lucori, chemări, mesaje subliminale pe care ele le transmit preluând modificat titlul admirabilei cărți a lui Henri Stahl pun în scenă Bucureștii ce seduc. Ele sunt niște locuri nu doar descrise, ci cumva imaginate, și, totodată, traversate, de personaje și de istoriile lor.

Intimidades de Sha ­kespeare y Victor Hugo, titlul docudramei cineastei mexicane Yulene Olai ­zola, revendică o interogație care se desprinde și din acest dicționar. Cum se realizează intimitatea dintre două străzi? Mai aproape de ceea ce acest dicționar scoate la suprafață, în ce constă intimitatea unui loc? Locul devine o intersecție a unor trasee romanești, dar și al cărților și implicit al autorilor prin ceea ce-i definește mai intim sensibilitatea lor artistică. Inter ­secția constituie o formă de inter ­textualitate pe care dicționarul o pune în act într-un mod subtil, intimitatea, acest vivre ensemble cu contururi barthesiene, relevă punerea în comun al tuturor acestor viețuiri ale locului în ficțiune. O afirmă Corina Ciocârlie: „Aflat la răscruce de drumuri și destine, cartierul [Colentina, n.m.] se impregnează, în timp, de pitorescul personajelor care-l străbat în lung și-n lat, cu sau fără voie.” Este ceea ce o face pe Andreea Răsuceanu să considere o continuitate deplină proiectată între două romane legate de aceeași stradă ducând în același loc, Parcul Cișmigiu: „Pe urmele ei [doamna T, n.m.] coboară și cei doi protagoniști ai Orașului cu salcâmi, Adriana și Gelu, tot pe bulevardul Elisabeta, spre Cișmigiu (…)”. Geografia literară devine o expresie a biografiei ficționale și dezvoltă o formă rafinată de mediere între epoci, reflexe mentalitare, sensibilități, destine, imagini. Locul se sustrage într-un fel geografiei referențiale pentru a deveni o virtualitate, o proiecție, într-o dimensiune fantasmală, spectrală, care face din el un bântuit de personajele care-l străbat pe drumuri livrești. Cu atât mai mult cu cât unele dintre ele nu mai există, turnul Colței, cafeneaua Fialkowski, spre exemplu, altele nu mai sunt la fel, Curtea-Veche, mahalaua Filantropia etc., ceea ce se păstrează în acest memorial pe care literatura îl ocazionează este fantomaticul, impresia, fugitivul. Uneori imaginea desprinsă din literatură a locului este în mod deliberat una „suprarealistă”, bricolată de un imaginar fabulos și digresiv, precum cel pe care-l vehiculează literatura lui Mircea Cărtărescu. Un București narcotizat, hipnotic, revelat, o vastă rețea de noduri și semne, asemeni unei rețele neuronale, este ceva ce nicio geografie nu poate furniza fără suportul literaturii. Realizând o suprapunere între locuri și reprezentarea lor literară, geografia literară pe care acest dicționar admirabil o configurează rămâne o geografie transfigurată, al unui București virtual, ca cyber-feeria din Avatar al lui James Cameron.