Europa, spunea Henri Meschonnic, s-a născut „din traducere și prin traducere“(1). Tocmai de aceea, istoria traducerii, atașată unei arii culturale sau lingvistice, este o preocupare importantă atât în Europa, Canada sau Brazilia, ca să ne referim numai la arii de mare întindere. Cea care ne interesează aici, Istoria traducerii literare în Europa mediană de la origini până în 1989(2), este o istorie de arie, „areală“, cum o numesc autorii. Lucrarea vizează o zonă mai puțin explorată sub aspectul traducerilor și o perioadă întinsă, începând cu secolul al IX-lea și mergând până spre sfârșitul secolului al XX-lea. Apărută în 2019, ea vine să completeze oarecum, la două decenii distanță, volumul publicat de către Henri Van Hoof, în 1986, Scurtă istorie a traducerii în Occident(3)) reluat și extins, în 1991, sub titlul Istoria traducerii în Occident: Franța, Marea Britanie, Germania, Rusia, Țările de jos(4). Lăsăm la o parte faptul că, după cum vom vedea, unele „arii“ nu-și găsesc locul în niciuna din cele două istorii și revenim la îndrăzneața și ambițioasa întreprindere inițiată de cercetătorii de la INALCO (Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale) din Paris. Ambițioasă, fiindcă autorii ei își propun să studieze cum s-a format, de-a lungul secolelor, printr-un proces complex, „o cultură polifonică propriu-zis europeană“, proces în care traducerea este covârșitoare, dacă îi dăm dreptate lui Meschonnic.
De mare anvergură, lucrarea încearcă să acopere o lacună în istoria traducerii, referitoare la aria situată între spațiul germanic și cel rusesc, ceea ce permite și integrarea unor țări și limbi nordice. Căutând criterii pentru a da coerență ariei mediane a Europei, căreia îi corespunde și o paradigmă a traducerii, autorii au identificat șaisprezece limbi care au un parcurs relativ similar, acoperind cinci factori, de ordin istoric, politic, cultural, religios etc. Primul se referă la faptul că toate limbile naționale ale statelor actuale s-au dezvoltat datorită traducerii Bibliei (în epoci și condiții diferite). Următorul privește mișcările care au condus la formarea statelor naționale și care sunt relativ tardive (secolele XVIII-XIX). Aceste țări au ocupat, în general, o poziție periferică în circulația ideilor și a curentelor culturale europene și s-au poziționat în raport cu un centru, identificat cu Europa occidentală. Literaturile laice în limbi naționale s-au constituit și evoluat, în mare parte, datorită traducerilor. După Al Doilea Război Mondial, aproape toate aceste țări s-au aflat în sfera de influență a Uniunii Sovietice până în 1989, cunoscând un regim totalitar care a controlat și supravegheat modalitățile de practicare a traducerii. Observăm influența teoriei poli-sistemelor dezvoltată de Even-Zohar, în anii 1990, conform căreia în sistemele literare periferice literatura tradusă joacă un rol mult mai important decât în cele centrale și exercită, de regulă, o influență novatoare asupra culturii primitoare.
Autorii recunosc că acești factori de coerență, destul de eterogeni, variază de la o limbă la alta și se nuanțează diferit. Limbile circumscrise ariei mediane a Europei sunt, în viziunea autorilor, albaneza, bulgara, croata, estoniana, finlandeza, maghiara, letona, lituaniana, macedoneana, poloneza, româna, sârba, slovaca, slovena, ceha și ucraineana. Greaca este lăsată la o parte, nefiind aferentă unei culturi periferice și nici sub influența sovietică, bielorusa, pentru a evita o dispersare teritorială excesivă. După cum observam, limba română se distinge în această arie, fiind singura de origine latină și poate, dat fiind specificitatea ei, ar fi meritat o cercetare mai detaliată.
Dacă limbile studiate sub aspectul traducerii sunt șaisprezece, cercetătorii, care au lucrat timp de șapte ani la elaborarea acestei istorii „areale“, sunt în număr de douăzeci și șase, astfel încât studiului aprofundat al fiecărei limbi îi revin unu-doi cercetători. Volumul, de peste patru sute de pagini, este coordonat de patru cercetători, cunoscuți pentru publicațiile lor și activitatea de traducători: Antoine Chalvin, specialist în estoniana și finlandeză, Jean-Léon Muller, specialist în maghiară, germană și engleză, Katre Talviste, specialistă în estoniană, Marie Vrinat-Nikolov, specialistă în bulgară, toți activând sau colaborând la INALCO, în Centrul de Studii al Europei Mediane. Lor li se alătură echipa având drept sarcină să acopere toate limbile ariei de studiu, compusă din Anikó Ádám, Irina Babamova, Katarína Bednárová, Antonia Bernard, Martin Carayol, Marcel Černý, Marzena Chrobak, Ildikó Józan, Nenad Krstić, Jean Kudela, Mirela Kumbaro, Maryla Laurent, Hélène Lenz, Nike K. Pokorn, Riikka Rossi, Mojca Schlamberger Brezar, Tatiana Sirotchouk, Astra Skrābane, Jovanka Šotolová, Eriona Tartari, Krassimira Tchilinguirova-Ivleva, Dainius Vaitiekūnas. Deducem că de limba română s-a ocupat Hélène Lenz, profesor la Universitatea din Strasbourg, directoare până de curând a Departamentului de Studii românești din instituția alsaciană, cu un doctorat în retorica poeziei populare românești și traducătoare de literatură română în franceză.
Cât privește paradigma traducerii pe care autorii o propun, ea cuprinde patru elemente care dau și osatura cărții și privesc câteva etape în evoluția practicii traductive în Europa mediană care toate converg să sublinieze rolul fondator al traducerii în mai multe domenii. Ca limite temporale, diferențele de la o limbă și o literatură la alta pot fi destul de mari, arătând uneori decalaje culturale de câteva secole. În ciuda acestora, ordinea de articulare a etapelor este aceeași în cazul celor șaisprezece limbi. Prima parte, intitulată Traducerea de texte religioase susține și dezvoltă ideea că la temelia limbilor scrise se află traducerea unor texte religioase, în principal a Bibliei. A doua parte este focalizată pe rolul traducerilor în formarea literaturilor laice, fiindcă traducerea are, în multe cazuri, un rol de catalizator în apariția literaturilor naționale. În partea a treia, autorii iau drept țintă noțiunea de modernitate literară și de epocă modernă pentru a demonstra că traducerile au asigurat circulația ideilor, au contribuit la propagarea curentelor avangardiste și moderniste. Ultima parte își alocă o materie vastă, traducerea sub totalitarism, cu avantajul că delimitarea temporală a acestei etape este aproximativ aceeași pentru diversele limbi: 1945, sfârșitul războiului și instalarea regimului comunist, și 1989, anul căderii Cortinei de Fier.
În fiecare parte, autorii se opresc, prin sinteze destul de dense, la câteva constante precum textele traduse, traducătorii, practica traducerii, influența și difuzarea traducerilor, dezbaterile în jurul acestora. Nu lipsesc nici considerații asupra evoluției suportului, a instrumentelor de lucru, a componenței publicului destinatar, a gustului acestuia, a modalităților de traducere cu referiri interesante la limbile sursă dar și la limbile intermediare. Începând cu partea a treia își fac intrarea în scenă editurile, revistele, presa, librăriile și bibliotecile, iar cu ultima parte cenzura, circuitul paralel, traducerile clandestine, cele în străinătate dar și genurile mai noi, science-fiction, benzi desenate, cântecul, scenariul etc. Scopul declarat al autorilor și, în mare parte, atins, este de a aborda toate aspectele traducerii mergând de la practicarea concretă până la teoretizarea prin discursul traductologic.
Referiri la traducători și traduceri religioase în română sunt semnalate începând cu secolul al XVI-lea și, apoi, mai numeroase în secolul al XVII-lea și în următoarele. Chiar dacă fugitiv, sunt trecute în revistă numele celor care au contribuit la procesul traductiv (Filip Moldoveanu, Coresi, Tordási Mihály, Simion Ștefan, Șerban și Radu Greceanu, Nicolae Milescu, Dosoftei) și este subliniat rolul lor în formarea și evoluția unei limbi române literare scrise. Ca repere în aria mediană, aceasta înseamnă cam odată cu primele texte de aceeași factură în estoniană, în letonă și lituaniană, trei secole mai târziu decât traducerile biblice în polonă și cehă, iar față de cele în vechea bulgară-macedoniană și mai târziu.
A doua parte urmărește modul cum traducerile au contribuit la formarea literaturilor laice. Aici autorii disting fenomene similare pentru trei sub-arii – centrală, sud-estică și baltică. Dacă etapa textelor religioase s-a etalat pe șase-șapte secole, aceasta cuprinde aproximativ patru secole. Ea începe în unele literaturi odată cu Renașterea secolului al XVI-lea și se prelungește până la modernitate, aflată pentru unele culturi în a doua jumătate a secolul al XIX-lea, pentru altele, la începutul secolului al XX-lea. Renașterea marchează o dezvoltarea a traducerilor laice în cehă, poloneză, maghiară, croată, în timp ce barocul și apoi secolul luminilor permit traduceri laice în celelalte limbi și acordă acestei scrieri, socotite secundare, statutul de producție literară deplină. Secolul al XIX-lea este prin excelență cel în care traducerea inspiră, impulsionează și hrănește literaturile naționale, proces complex care cunoaște forme și modalități variate ca imitația, adaptarea, aclimatizarea, traducerea liberă și chiar aproprierea originalului. Simplificând mult, am putea spune că în majoritatea limbilor „mediane“ se preferă la început clasicii antici pentru a merge progresiv către mari autori ca Dante, Shakespeare, Cervantes, Camoes, clasicismul francez, iluminiști, apoi către contemporani, fără a exclude intersecții și suprapuneri de perioade pentru textele sursă. În funcție de vecinătatea geografică sau de condiții politice, sunt preferate anumite limbi și opere. Astfel în croată se traduce mai mult din autori italieni, în română se traduce, la un moment dat, mai mult din neogreacă, ca limba intermediară, pentru ca mai târziu să fie preferată franceza. Cele două scurte sub-capitole consacrate limbii române se sprijină pe studiile lui Paul Cornea, G. Călinescu, sau pe instrumente utile de lucru ca Dicționarul cronologic al romanului tradus și, desigur și pe alte scrieri. Nu este, astfel, lăsat la o parte niciunul din reperele importante pentru istoria traducerilor în limba română din această perioadă.
Cu titlul de comparație pentru cititorul român, dăm câteva exemple de texte traduse în estoniană în secolul al XIX-lea. În prima jumătatea domină încă traducerile religioase, pentru ca în perioada următoare să fie preferate traduceri din literatura populară germană – povestiri morale, sentimentale, de aventuri, polițiste. Încep să fie traduși și mari autori ca Goethe și Schiller. Către 1880-90 se înregistrează și traduceri din rusă. Prima traducere din franceză în estoniană datează din 1870, iar în 1876 se înregistrează un rezumat de șaptezeci de pagini din Notre-Dame de Paris. Se traduc acum și clasicii greci, epopeile homerice adaptate în proză. Tot către 1880-90 se diversifică evantaiul de limbi și de genuri, când apar texte traduse din Lermontov, Turgheniev, Tolstoi, Maupassant, Zola, Sue, Dumas, dar și din autori scandinavi, maghiari și finlandezi.
În toate sub-ariile mediane se remarcă figura traducătorului-scriitor care face ușor trecerea de la traducere la creație proprie, fenomen frecvent și în etapa următoare, deosebit de complexă, focalizată pe rolul traducerii în construirea modernității, a circulației ideilor și curentelor culturale, a formării unei gândiri critice. Acum se diversifică și mai mult paleta limbilor sursă, a genurilor și formelor literare, crește recunoașterea și vizibilitatea traducătorului, apare și fenomenul feminizării acestei practici. Tot acum se semnalează, pe alocuri, și o rezistență în fața traducerilor masive, tensiuni și polemici față de traducerea unor autori ca Zola în slovacă, ca Baudelaire în letonă, bulgară sau estoniană, în timp ce traducerea lui Bernanos în polonă conduce la crearea romanului catolic polonez, iar cultura cehă se acordează la diapazonul mișcărilor moderniste europene.
Nu mai puțin complexă este și etapa ultimă, a traducerii sub totalitarism, care tratează o multitudine de fenomene precum controlul politic, cenzura dar și autocenzura, traducerea clandestină, dominația, pentru o anumită perioadă, a literaturii ruse. Tot în această etapă este semnalată, mai târziu, în majoritatea culturilor mediane o revenire la literaturile occidentale, o deschidere către literaturile latino-americane, către Asia și Africa, către genuri noi, către limbi și literaturi minoritare. Mai peste tot au loc dezbateri asupra traducerii și asupra modalităților de a traduce. Din România reținem referirile la interesantele studii despre traducere ale lui Gelu Ionescu din 1981 și ale lui Mircea Braga din 1982, dar remarcăm și absența cărții lui Ioan Kohn din 1983, autor care a contribuit la enciclopedia internațională a studiilor despre traducere(5) sau ignorarea dezbaterilor și cronicilor despre traduceri găzduite de revista Secolul 20.
Nu ar fi just însă să evaluăm o astfel de lucrare de mare sinteză prin absențele care intrigă sau nedumeresc, ci prin ceea ce aceasta a reușit să pună în lumină, traseul complicat al traducerilor în șaisprezece limbi din aria europeană mediană și rolul lor fondator în domenii esențiale. Parafrazându-i pe autori, vom spune că decalajele temporale, deseori vizibile între o cultură și alta, nu trebuie privite doar ca întârzieri și dezvoltări accelerate ci și ca ritmuri și temporalități proprii. Acestea sunt divergente sau convergente, în funcție de epoci și de nevoi diferite, într-o Europă mediană, spațiu prin excelență policentrat și polifonic, sprijinit pe o europenitate profundă. Și nu în ultimul rând, această istorie areală a traducerii constituie un bun punct de plecare pentru o viitoare istorie a traducerilor în Europa, despre care se vorbește deja, și care va nuanța mult noțiuni ca periferie și centru.
______________________
1 H. Meschonnic, Poétique du traduire, Paris, Verdier, 1999: 32.
2 A. Chalvin, J.-L. Muller, K. Talviste et M. Vrinat-Nikolov, Histoire de la traduction littéraire en Europe médiane des origines à 1989, coord. de, Col; „Interférences“, Presses Universitaires de Rennes, 2019:
3 Henri Van Hoof, Petite histoire de la traduction en Occident, Louvain-la-Neuve, Cabay, 1986.
4 Henri Van Hoof, Histoire de la traduction en Occident: France, Grande-Bretagne, Allemagne, Russie, Pays-Bas, Paris, Duculot,1991.
5 I. Kohn, Romanian tradition, Mona Baker, Gabriela Saldanha, ed. The Routledge Encyclopedia of Translation Studies, London, 2008: 510-517.