E în scrisul preoților un iz de omiletică al cărei timbru are ceva din emfaza vorbitorilor la amvon. E precum o reminiscență mătăsoasă din cauza căreia, chiar atunci cînd scriu, limba le ține predici încinse, atîta doar că nu o fac cu gîndul la enoriași, ci la ochiul divin aflat deasupra. Numai că rotirea minții spre un reper celest le împrumută un ton de învolburare patetică, un soi de țîfnă al cărei efect, dăunînd impresiei estetice, priește filonului calofil.
Așa se face că faconda preoților nu e frumoasă, ci catifelată, nu e artistică, ci gingașă. Ca un șerbet semantic plutind peste lume, retorica lor are accente atemporale, de inși desprinși de capriciile timpului. La mijloc e superstiția că noțiunile, odată puse în pagină, vorbesc de la sine, în virtutea unui sens ancestral, pe care îl poartă de la începutul lumii. De aici senzația stăruitoare că, aflați în crasă indecvare cu epoca, ei scriu pe placul etimologic al filologilor cusurgii, cărora nu le poți cîștiga simpatia decît înșirînd farafastîcuri erudite.
Din această categorie e părintele Ion Buga, un poliglot cu pofte atavice, căruia greaca veche, latina și ebraica îi slujesc drept mărgele într-un abac lexical: le mută, le adună, le separă, le scoate rădăcinile, le adaugă sufixele, le răscolește. Un împătimit de buchii în a cărui minte cuvîntul e sinonimul perfect al lui Dumnezeu. „Singurul lucru care mă vrăjea – în sensul cel mai propriu al cuvîntului – în copilărie, pînă la a-mi deplasa ființa într-o metarealitate, era cuvîntul; era singurul eveniment deplin în sine, care nu avea nevoie de nimic, era acel ceva căruia lumea îi spunea Dumnezeu.“ (p. 164) Fascinația față de cuvinte face ca sufletul lui Ion Buga să fie cu totul pendinte de lumea cărților, dependența de lectură fiindu-i nărav cronic, asupra căruia nici un remediu nu are putere.
De aceea, ros de patima bibliotecilor, preotului Ion Buga îi putem prevedea firul vieții: va citi și va scrie pînă la sleirea finală a imboldului cărturăresc, cu remarca obligatorie că viciul livresc și-l suplinește prin credință, de unde nuanța pe care o spuneam la început: Ion Buga e un omiletic mătăsos, cu ochii rotiți spre catapeteasma cerească, de aceea grija lui nu e de a încînta estetic cititorul, ci de a-i răsuci mintea în jurul unor țăruși etimologici, al căror scop e zelul apologetic închinat minunatei iviri a limbilor pe Pămînt. Copleșit de miracolul graiurilor, Buga le caută taina în oglinda etimologiilor, pe care le sapă cu aplomb de cîrtiță savantă.
Cel puțin așa procedează în Testament Guten berg, un volum straniu, un fel de bazar pestriț în care autorul, urmărind evoluția grafiei (de la scrisul pe pietre, papirusuri, pergamente, hîrtie, pînă la tiparul lui Gutenberg), amestecă amintiri biografice, citate, episoade istorice sau anecdote. În numai două pagini te lovești de citate din Elisabeta Lăsconi, din Hegel și din Dickens. Apoi afli ce credea Borges despre limba germană, ce sens are numele propriu „Churchill” (bisericosul), care e etimologia „ostracizării”, a „pugilisticii” a „pergamentului”, a „caracterului” și a altor zeci de cuvinte legate de actul scrisului. E cum ai deschide un clasor cu chichițe culese din limbi antice, a căror procesiune e întreruptă de cîteva scurte însemnări autobiografice.
În plus, ca orice ins format înainte de apariția Leviathanului digitalic, Buga nu se poate rupe de scrisul de mînă. „Nu am scris în toată viața mea o singură pagină la mașina de scris, și cu atît mai puțin la instrumentele ultramoderne de ultimă oră; totul este manuscriptum, întru «smerenia cu care zadarnic se cîntă/ stăruitoarea laudă a tinereții» (Caraion)“ (p. 168).
În noianul de etimologii sub pînza cărora ești prins, o întîmplare colosală țîșnește din carte, ca un pinten macabru ce ți se înfige în memorie. E vorba de un necaz trăit în anii 1970, un episod negru căruia Buga îi dă un sens inițiatic. Îndrăgostit de o fată din Ardeal, pe care nu o știa decît din poze, Ion Buga ia trenul spre a o întîlni în orașul natal. Sărac lipit, tînărul își vinde chitara spre a-și putea cumpăra o cămașă albă, a cărei strălucire să-l pună pe pețitor într-o lumină seducătoare. Tot drumul Buga stă pe culoarul vagonului, admirînd peisajul Ardealului prin fereastra deschisă, numai că Diavolul își vîră coada: ajuns la Copșa Mică, tînărul nu intuiește năpasta poluării din zonă, drept care, în timp ce restul călătorilor se ascund în compartimente, Buga rămîne la fereasta deschisă, încasînd în plin valul de funingine din aer. În scurt timp, cămașa îi este acoperită de o pojghiță de catran. Trezit de chicotelile călătorilor, care îl priveau cu un licăr de răutate flegmatică, Buga se uită în oglinda compartimentului: „Nu voiam să văd ceea ce vedeam și tot nu credeam: imaculata mea cămașă a iubirii era mult mai sumbră decît cămașa morții, iar fața mea, mai întunecată decît a centaurului muribund, dăruitorul cămășii fatale din tragicul mit antic. Scot batista cu gesturi febrile, șterg oglinda pe care aterizau cu predilecție muștele române, chiar dacă trenul mergea la Budapesta, însă rezultatul era invers: cu cît se lumina mai mult oglinda, cu atît se întuneca a mea cămașă, fostă preacurată. Disperarea și penibilul luau proporții stihinice, sufletul îmi era pur și simplu devastat ca Berlinul după trecerea lui Jukov sau Constantinopolul post-Mohamed Al Faith.“ (p. 11).
Accentul ironic nu scade cruzimea împrejurării: dîndu-și seama că nu se putea înfățișa fetei în asemenea hal, tînărul coboară la prima stație, pune fotografia pețitei într-o cutie poștală și face cale întoarsă. Astăzi nici un adolescent nu ar mai proceda așa, dar dogoarea tinereții lui Buga asculta de reguli stricte, a căror candoare a dispărut demult.
Din incidentul penibil care i-a zădărnicit o întîlnire de amor, autorul scoate un tîlc inițiatic: sufletul lui, murind pentru iubire, se va trezi la viața literelor, și de acum încolo cunoașterea va dobîndi întîietate față de dragoste. Negrul de fum din Copșa Mică i-a ucis posibilitatea iubirii, și atunci în el avea să se deștepte demonul cunoașterii, sub a cărui tiranie viitorul preot se va adînci în studiul limbilor antice. Iată cum la începuturile formării unui cărturar poate sta un incident cu adevărat memorabil prin absurditatea lui fistichie.
Cartea e străbătură de un laitmotiv căruia autorul îi urmărește pînă la sastisire nuanțele: litera ucide, pe cînd duhul dă viață. De la schisma lui Filioque pînă la iconoclastia izbucnită din „Să nu-ți faci chip cioplit!”, de la tezele lui Luther pînă la epopeile medievale (Cîntecul Nieblungilor, Cîntecul lui Roland sau Legenda Sfîntului Graal), nici un text nu trebuie interpretat în literă, ci numai în spirit. Cum așijderea, în volumul Testament Gutenberg, spiritul din care s-a născut e ușor de depistat: e spiritul unui om căruia devoțiunea față de cărți nu i-a slăbit nicicînd.
Cine îndrăgește cărțile nu poate să nu le deplîngă declinul în epoca comunicării digitale, cînd, pe urmele lui Marshall McLuhan, Buga constată netezirea pînă la îndobitocire a mesajelor în mediul electronic. Concluzia autorului e arhicunoscută: prinși în plasa aparatelor, tinerii nu mai comunică, nu mai citesc cărți groase și în genere nu mai au vocabular. Testamentul din titlul volumului nu e atît o diată în accepția clasică, cît o mărturie a celui care, o viață întreagă, a fiert, a zburat și a visat printre cărți.
În Ion Buga erudiția clipocește în ritmuri de credință, autorul scriind învolburat, în fraze lungi, cu multe referințe antice. În ton nu are nimic sarcastic, dimpotrivă, e un patetic duios, un orator bucolic, un apucat în numele evlaviei față de minunea creației. Atîta doar că evlavia spre înalt îi taie legătura cu unghiul prozaic din mintea cititorului laic, de aceea Buga nu scrie pentru mireni, nici pentru filosofi, nici pentru criticii literari, ci pentru cititorii din același regn cu el: credincioșii erudiți cu nărav filologic, pentru care etimologia este vestigiul purtînd urmele trecerii lui Dumnezeu pe Pămînt.