Despre „Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu

1. Nu avem, în literatura noastră, prea multe definiții originale ale con­ceptului de istorie a literaturii. Cum nici receptarea primei ediții a Istoriei critice… nu a prea abordat acest subiect, ediția a II-a este un moment potrivit pentru a vă adresa întreba­rea: care este conceptul de istorie literară al lui Nicolae Manolescu și ce aduce el nou în peisajul discipli­nei?

2. Cum se plasează, ca perspectivă asupra literaturii române în întregul ei, Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, față de Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu? Care sunt, în opinia dvs., similaritățile din­tre cele două mari Istorii ale literatu­rii române? Dar diferențele semnifi­cative?

3. Credeți că Istoria semnată de Nicolae Manolescu, acoperind „5 secole de literatură”, va putea avea rolul canonic jucat de Istoria lui G. Călinescu, „de la origini până în pre­zent”?

Gabriela GHEORGHIȘOR

Sintetic, viziunea lui Nicolae Manolescu asupra istoriei literaturii presupune primatul criteriului estetic și o (re)lectură a operelor literare printr-un soi de ochean critic „borgesian“, al reflectărilor/ rescrierilor concentrice.

Nicolae Manolescu se declară un absolutist („Sunt convins, apoi, că există valori absolute, printre ele numărând-o și pe aceea estetică“) și un maximalist al esteticului („Interdisciplinaritatea reprezintă un progres, dar eu rămân cu nostalgia esteticului“). De aceea, ca și Istoria... lui Călinescu, Istoria critică… este una a valorilor estetice, bazată pe „știința inefabilă“ a criticii literare, chiar dacă interpretarea nu rămâne una pur impresionistă, fiind susținută, inevitabil, și de diverse instrumente ale teoriei literare: „Trebuie să înfruntăm deschis riscul de subiectivitate a aprecierii pe care îl implică obligația istoricului literar de a fi și critic. Obiectivitatea deplină este o utopie“, spune Manolescu, dar consideră că „factorul de arbitrar este atenuat de însăși natura acestei judecăți, care, fiind subiectivă, hic et nunc, nu se naște din neantul capriciului momentan, ci vine la capătul unui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecăților de gust garantează judecata de gust în istoria literară“.

Despărțirea de Călinescu se datorează dimensiunii metacritice a Istoriei critice a literaturii române, credinței că „O adevărată istorie literară este totdeauna o istorie critică a literaturii. Adică una scrisă la două mâini“. Între istoria și critica literară (pe care și Wellek, și Călinescu le vedeau complementare), balanța manolesciană înclină spre cea din urmă, luând, în plus, în considerare și spectacolul receptării anterioare, aspect neglijabil/ neglijat în istoriile tradiționale. Consecința imediată a acestui fel de a concepe istoria literaturii – ca (re)interpretare și ca (re)valorizare a fiecărui text și a literaturii în întregul ei, în oglinda succesivelor (re)evaluări critice – o reprezintă abandonarea metodei epice a „maestrului“ G. Călinescu. Istoria critică… elimină biografiile scriitorilor și descrierea amplă a contextului (deși apelează uneori și la astfel de date) pentru a se focaliza pe bibliografie, adică pe analiza critică propriu-zisă, acompaniată mereu de dialogul cu ceilalți critici, fie că este vorba de delimitare, fie de consens. Pierderea pe latură strict documentară (rezervată – afirmă criticul – didacticelor dicționare literare) este compensată de câștigul unei fastuoase (re)lecturi critico-estetice a operelor scriitorilor selectați (e drept, în ce-i privește pe „Contemporani“, analiza se mai împuținează).

În condițiile atomizării autorității critice, ale relativismului postmodern și ale dominației studiilor culturale, e puțin probabil ca Istoria critică... să mai joace rolul canonic al Istoriei… lui Călinescu (astăzi se vorbește chiar de eliminarea clasicilor de prin programele școlare, iar în privința contemporanilor, notorietatea scriitorilor și gustul autorilor de manuale devin criterii decisive în selecția numelor și a textelor; în universități, libertatea alegerilor este aproape totală, fiecare profesor alcătuindu-și propria „listă“).

Al. CISTELECAN

După lungi dezbateri despre imposibilitatea și anacronismul istoriei literare, care aproape au declarat falimentul oficial al acesteia, efectul imediat – la noi, cel puțin – a fost un val de istorii literare de toate felurile și măsurile (Negoițescu, Alex Ștefănescu, Marian Popa, Dumitru Micu ș.a.). Niciuna dintre acestea n-a luat însă în seamă criza de concept, căci fiecare a purces la treabă ca și cum nu s-ar fi pus nimic la îndoială din problematica unei istorii literare. Cum conceptul era în primejdie de a fi clasat, Nicolae Manolescu e singurul care l-a reabilitat și l-a făcut iarăși funcțional. Introducerea celor trei timpi literari (sau durate literare), spectacolul paradigmelor, eliminarea presupusei determinări originare care ar veni de la literatura orală, utilizarea receptării ca vector de evoluție și revoluție interpretativă și conceperea istoriei ca progresie a unui canon constituie elementele de noutate aduse de Istoria critică. Definirea istoriei literare nu mai e atît de metaforică precum rămăsese de la Călinescu („sinteză epică și știință inefabilă”), ci mult mai centrată pe operația critică a interpretării și pe valorizare. Rezultă de aici o răsturnare de poziții valorice aproape programatică, atît în interiorul fiecărei paradigme, cît și în interiorul operei fiecărui autor. Istoria ca „antologie”, conceperea ei pe nivele și selectarea pentru „monografii” doar a primului nivel valoric reprezintă, de asemenea, o reformă instituțională decisivă.

Viitorii specialiști în literatură vor consulta, cu siguranță, toate istoriile literare, dar publicul care se va simți dator față de propria cultură generală va opta pentru o singură istorie. Pînă acuma aceasta a fost cea a lui Călinescu. Cred că de-acum încolo va fi cea a lui Manolescu – în primul rînd, pentru că ea ajunge cu expertizarea literaturii pînă în prezentul imediat. Dar, firește, avantajul cantitativ n-ar fi deloc suficient în lipsa unei excelențe interpretative și stilistice. Istoria lui Manolescu e, stilistic vorbind, mai sobră, fără artificii, dar tocmai asta va constitui garanția de frecventare. Pe scurt, după „canonul călinescian”, cu termenul de valabilitate pus în dubiu, va urma „canonul manolescian”. Istoria literaturii române va rămîne așa cum a scris-o Manolescu. Nu știu cît timp, dar sigur nu puțin.

Gabriel COȘOVEANU

Convins, cu o sugestie din George Steiner (inspirat, la rându-i, din matematici), că „țesătura culturii este topologică”, Nicolae Manolescu împărtășește, pe de o parte, punctul de vedere călinescian după care literatura poate funcționa drept cea mai „clară hartă a poporului român”. Ea ne slujește la configurarea unui profil moral, menta ­li tar, psihologic în chip larg, a neamului care a ră ­mas prins în niște atribute, în ciuda „îndoirii” spațiului topologic (schimbări ale Zeitgeist-ului, ale orizontului de așteptare, ale regimurilor politice etc.). Astfel se explică înțelegerea literaturii ca interglosare infinită, și a culturii noastre ca „suită de teme cu variațiuni”.

Spre pildă, ni se spune limpede că valorile absolute există, cum susțin și un Allan Bloom sau un Valentine Cunningham, ele asigură salubritatea unui sistem uriaș, și încă nespus de versatil, care, altminteri, ar arăta ca o bibliotecă fără criterii de catalogare, adică o vraiște descurajantă, ca și nefrecventabilă. Pe de altă parte – și asta inflamează, cum știm, pe orice poet sau prozator, mai ales din categoria „laureați” – se explicitează o chestiune de precedență: „Nu literatura a dat naștere criticii și istoriei literare, ci istoria și critica literară au dat naștere literaturii”. Fel de a spune că ține de pura iluzie că literatura n-ar avea nevoie de escortă (interpretanții au fost văzuți, în special când nu elogiau obiectul studiului, când ca eunuci, când ca paraziți, când, mai recent, ca „muște bâzâind într-o vioară”), întrucât valorile, perene fiind, s-ar impune de la sine.

Profesiune de credință, autoportret („…pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele”), challenge pentru cartea Divinului din 1941 (Călinescu se gardase teoretic prin studiile din 1938 și 1947), Istoria critică a literaturii române statuează, mai puțin metaforic, deci mai eficient (termen agreat și expus ca atare în privința comprehensiunii, adică în dauna „purității”), imposibilitatea obiectivității depline, în sensul că „orice receptare este o judecată pe cont propriu”. Când respectiva judecată prinde o formă de asemenea dimensiune (imediat sesizabilă, inhibantă) și profunzime (ghicibilă pentru urmăritorii traseului), atunci avem de-a face cu un set major de sugestii emulative, în ordine larg intelectuală, de care vor ține seama măcar congenerii lui Nicolae Manolescu, generația noastră și „discipolii” noștri. Plus orice intelectual care se respectă.

Nu-mi vine în minte acum, spre citare, frază mai echilibrată decât aceea a lui Starobinski, care se potrivește atitudinii lui N. Manolescu: „Nu trebuie să ne atribuim rolul, rustic în aparență și regal în secret, de «păstori ai rostirii»”. Din Istoria critică a literaturii române nu oficiază un „păstor al rostirii”, ci un profesor crezând în le plaisir du texte, capabil să recunoască faptul că a scris ceva despre ce și-ar dori să placă.

Vasile SPIRIDON

1. Potrivit lui Nicolae Manolescu, valorile estetice nu pot fi, în concertul unei literaturi, ordonate pe axa cronologiei și, prin urmare, trebuie făcută distincția între operele literare (constituite ca valori în sine, într-o ipotetică dispunere sincronică) și raporturile dintre opere (analizabile din perspectivă diacronică). Mai importantă pentru istoria literară este analiza operelor înseși, de unde concluzia criticului că literatura nu are propriu-zis istorie, ci o istorie vie, mobilă și în evoluție. De aceea, unui veritabil istoric literar îi revine sarcina de a sustrage operele contextului temporal în care au fost create și de a le actualiza pentru un prezent etern. Pentru Nicolae Manolescu, „povestea” unei literaturi nu se mai poate spune sau scrie prin incursiunea în trecutul unor opere; dimpotrivă, trecutul lor trebuie revivificat.

2. G. Călinescu reprezintă, în mare parte, un model implicit pentru Nicolae Manolescu în privința concepțiilor critice și estetice generale. Anularea diferențelor dintre istoria literară și critica literară prin conceperea unei istorii a valorilor literare, precum și disocierea istoriei literare de istoria culturală prin aplicarea în aprecieri doar a criteriului estetic reprezintă demersuri caracteristice ambilor critici. Dar Nicolae Manolescu abandonează metoda narativă călinesciană, plină de pasaje insolit-biografice, propunând, în schimb, interpretarea și valorizarea textuală ca metodă critică de bază. În Introducerea la Istoria critică a literaturii române, există câteva obiecții în privința demersului călinescian, legate de restrânsul spațiu acordat analizei operelor, de preponderența comentariului bio-bibliografic și, mai ales, de neglijarea receptării critice, în lipsa căreia nu se poate deloc ameliora doza de subiectivism. Or, actul critic este prin excelență fragmentar (nu are cum epuiza toate sensurile și valorile unei opere) și subiectiv (exprimă doar un singur punct de vedere, al criticului literar respectiv).

3. Pentru Nicolae Manolescu, canonul legitimează nu reîmprospătarea, ci reproducerea valorilor axiale, în fapt a unui anumit conservatorism estetic exprimat prin ideea că el se execută, nu se discută. Dacă făuritorul de canon G. Călinescu emitea sentențios, pe ton apodictic, verdicte deloc negociabile, de adevărat întemeietor, Nicolae Manolescu se include într-o anumită vârstă a istoriei noastre literare. El își asumă relativismul și subiecti ­vi tatea inerente disciplinei și, pentru a emite judecăți de valoare, intră în dialog cu celelalte opinii critice emise. De aici și o ameliorare a intransigenței canonice într-o epocă a tuturor declasărilor și decanonizărilor. Ceea ce nu înseamnă că Istoria critică a literaturii române nu ar institui un canon rezistent, modificat și în prelungirea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent.

Mircea ANGHELESCU

1. N. Manolescu și-a definit destul de devreme concepția despre istoria literaturii (în postfața la Metamorfozele poeziei, din 1968) spunând că „nu e posibilă o istorie literară pură, ci doar una social-culturală”; Manolescu n-a revenit asupra acestei opinii, și nici nu avea de ce. Definindu-se mai întîi ca cititor de literatură, este evident din tot ce a scris că nu consideră inferioară sau fără interes istoria literaturii, ci doar că ea acoperă și distilează condițiile producerii „materiale” a textelor literare, a căror judecată specifică o propune critica literară. Istoria literaturii ar fi deci o parte a istoriei culturale pur și simplu, cea mai prețioasă probabil, pentru că literatura însăși este „istorie culturală”: nu numai proza, ci și teatrul sau poezia, căci ele pierd treptat calitatea de „literatură” pentru noile generații de cititori și devin surse de informare și nu pot fi gustate literar decât dacă te plasezi în atmosfera epocii care le-a produs.

2. Comparația între istoria lui Călinescu și cea a lui Manolescu se impune imediat oricărui comentator, pentru că sunt singurele două mari istorii de autor care îmbrățișează întreg domeniul literaturii noastre, istoric și morfologic. Asemănările există dacă le privim de departe: cuprinderea generală și dezinhibată, intuiția diagnosticului și talentul de a-l cuprinde în formule memorabile. Nu regăsesc la Manolescu formulele histrionice și false ale lui Călinescu („Conachi e un Petrarca ras în cap” etc.), nici prescurtările incorecte (contragerea și amestecul unor citate din poezia lui Pralea pentru a o discredita: nu era nevoie!).

Din punctul meu de vedere, istoria lui Manolescu prezintă o oarecare schimbare de metodă de la primul volum (redactat înainte de 1990, el ajungea totuși la Odobescu și Hasdeu) și partea care urmează: primul cuprinde literatura epocii, în general modestă ca literatură, în priviri panoramice, extrage tendințele, luminează filiații și ascendențe, pe când restul (în special epoca contemporană) se bizuie în mai mare măsură pe prezentări și analize individuale, încadrate în epoci, generații, tendințe.

3. Da, este vorba de o carte care are toate calitățile pentru a deveni „canonică”, dar comparația cu Istoria lui Călinescu nu se poate face pe acest teren: istoria lui Călinescu a fost „canonică” în lipsă de altceva, a reprezentat un efort uriaș de sinteză, admirabil în el însuși: la el s-a admirat și imitat stilul flamboaiant, noutatea unor perspective, utilizarea informației istorice și documentare până în detaliul fără însemnătate (despre struțo-cămilă ca animal real la Cihac, în 1837) etc. Al.Piru este cel care l-a imitat pe Călinescu în acest stil: după el, Bolintineanu are capacitatea de a exprima fantasticul plastic „ca Saint-Saëns în a sa dănțuire macabră” ș.a.

Gheorghe GRIGURCU

Întrucît Titu Maiorescu n-a scris nici o istorie literară, iar cea a lui E. Lovinescu se limitează la contemporaneitatea sa, istoriile lui G. Călinescu și Nicolae Manolescu dobîndesc condiția unor piscuri muntoase gemelare ale literelor românești. Cît privește canonul, acesta se află în paginile lor asemenea sîmburelui în fruct.