Cercetătoarea franceză Catherine Horel, a cărei carieră academică este legată, pe de o parte, de activitatea de cercetare științifică la Centre national de la recherche scientifique (CNRS, Paris), iar pe de altă parte, de aceea de profesor universitar (Paris I Panthéon Sorbonne), este unul din istoricii occidentali ale căror teme de cercetare au vizat, prin lucrări de profunzime și riguros elaborate, arealul Europei Centrale și Răsăritene. Lucrarea de față (al cărei titlu original este L’ Amiral Horthy, régent de l’Hongrie, Perrin, 2014) reprezintă o apariție editorială care continuă, pe o linie absolut firească, preocupările anterioare ale autoarei, fie și dacă am menționa doar lucrarea sa Cette Europe qu’on dit Centrale: des Habsbourg à l’ intégration européenne 1815-2004 (Paris, Beauchesne, 2009), laureată în anul 2010 cu Premiul Guizot al Academiei Franceze.
Volumul în sine acoperă un oarecare vid istoriografic în ceea ce privește personalitatea lui Miklós Horthy, întrucât contribuțiile de substanță abordând această temă, maghiare sau străine, sunt foarte puține sau fac referire doar tangențial la subiect. Bunăoară, în afară de memoriile lui Horthy – A Life for Hungary: Memoirs of Admiral Nicholas Horthy, Regent of Hungary (a căror doză de subiectivitate nu poate fi desconsiderată, dincolo de importanța lor ca sursă istorică), ar mai fi de menționat doar lucrarea relativ recent apărută, aparținându-i lui Jean Paul Besse (Nicolas Horthy: Le régent méconnu, 2016) sau, pentru contribuțiile în limbă engleză, lucrarea istoricului american Thomas Sakmyster (Hungary’s Admiral on Horseback: Miklos Horthy 1918-1944, Columbia University Press, 1994).
Ar fi de menționat că, pentru publicul român larg (și nu numai), personalitatea lui Miklos Horthy trezește resentimente (de unde și sorgintea unor sintagme cu o oarecare conotație peiorativă – precum trupe horthiste, politică horthistă, atrocități horthiste) mai ales legate de politica revizionistă interbelică maghiară și de momentul istoric august 1940 (cu întreaga sa încărcătură traumatică la nivelul mentalului colectiv românesc) și mai apoi privind soarta populației românești din teritoriul pe care România l-a pierdut ca urmare a „arbitrajului“ germano-italian, survenit la Palatul Belvedere din Viena. Bunăoară, ne referim aici la atrocitățile comise de trupele maghiare la Ip și Treznea, din septembrie 1940, dar și la soarta populației evreiești din partea de Transilvania cedată Ungariei, mai ales începând din primăvara anului 1944 (concentrarea evreilor în ghetouri, apoi deportarea a peste 160 000 de evrei din Ardeal în lagăre de exterminare germane). Este adevărat că majoritatea măsurilor antievreiești au fost adoptate de guvernele maghiare prezidate de Kallay Miklós și mai ales Sztójay Döme, însă la fel de adevărat este că toate acestea s-au petrecut în vreme ce regent al Ungariei era nimeni altul decât Miklós Horthy. Pe de altă parte, este de menționat că refuzul lui Horthy de a se conforma pe deplin abordării germane în legătură cu chestiunea evreiască și soluția finală i-a atras critici inclusiv din partea Șefului Statului Major al armatei, generalul Janos Vörös, cel care afirma, în fața lui Goebbels, că Horthy, tocmai pentru că ar fi fost într-un fel sau altul „manipulat de evrei“, refuza să aplice politica antisemită dorită de germani. Chiar și așa însă, nu poate fi omis faptul că, bunăoară, comunitatea evreiască din Ungaria pierduse deja aproximativ 8-10% din membrii săi încă din toamna anului 1941, atunci când aproximativ 20 000 de evrei străini au fost deportați în Galiția, unde mare parte și-au găsit sfârșitul.
Lucrarea surprinde, cu acuratețe științifică, reperele biografice ale lui Horthy, ce includ perioada de formare academică, contextul accederii și menținerii la putere (1919-1944) și, în mod firesc, perioada care corespunde exilului său (1944-1947), începând cu cel german (1944-1949), la cel portughez (1949-1957), după cum și posteritatea lui Horthy. Privind în ansamblu, sunt cel puțin câteva dimensiuni ale activității lui Horthy asupra cărora merită să insistăm. Pe de o parte, este de cântărit rolul său în contextul adoptării legilor antisemite; desigur că responsabilitatea fundamentală i-a aparținut nu lui Miklos Horthy, ci lui Pal Teleki, prim-ministru al Ungariei în două rânduri și inițiator, în primul deceniu interbelic, a nu mai puțin de 12 legi antievreiești, inclusiv al legii privind numerus clausus. Pe de altă parte însă, așa cum spuneam, Horthy nu poate fi derobat nicidecum de responsabilitate, întrucât, în ultimă instanță, era vorba de un guvern (cel al lui Teleki, dar și cele care i-au succedat) al Serenissimei sale altețe, regentul Regatului Ungar. Pe de altă parte, același Pal Teleki, de această dată de-a lungul celei de-a doua guvernări, a încercat profunde mustrări de conștiință (aprilie 1941), în legătură cu faptul că amiralul Miklos Horthy permisese ca trupele germane (cărora li s-au alăturat trupe ungare) să tranziteze teritoriul Ungariei înaintând spre Iugoslavia cu care Teleki încheiase, cu câteva luni înainte, în decembrie 1940, un tratat bilateral de eternă prietenie. Povara încălcării cuvântului dat avea să îl determine pe Teleki să recurgă la sinucidere. Este de menționat, în acest context, că tot regentul M. Horthy fusese cel care a girat intrarea trupelor ungare în Iugoslavia, în aprilie 1941, țintind teritorii care fuseseră obținute de Belgrad ca urmare a Tratatului de la Trianon. În august același an, era rândul României să înfrunte pretențiile teritoriale ale Ungariei, cu deznodământul binecunoscut.
Un alt aspect care nu poate fi omis din nicio lucrare de anvergură privindu-l pe Horthy vizează natura regimului său, natură asupra căreia merita ca autoarea să coboare mai mult. Ajuns în fruntea Ungariei într-un context intern dificil, Horthy avea să capete treptat, în epocă, aura de om providențial, de veritabil salvator al patriei, imagine pe care și-a consolidat-o mai apoi, pe măsură ce a reușit să culeagă roadele – teritoriale – ale apropierii sale de orbita germano-italiană. Perioada regimului său a fost etichetată simplist în deceniile comuniste ca fiind una specifică unui regim fascist. De fapt, se poate vorbi mai degrabă de un regim oarecum atipic, vădit autoritar, cu accente conservatoare, nu însă de factura fascismului italian și cu atât mai puțin a nazismului german. Natura atipică a regimului Horthy ar putea duce cu gândul la schițarea unei paralele între regimurile mai puțin studiate ale epocii, care să includă, de exemplu, și regimul politic din Grecia lui Ioannis Metaxas, cu care împărtășea monarhismul, latura autoritară, dimensiunea militară (ca și background-ul individual de sorginte militară al celor două personalități) și desigur dimensiunea profund anticomunistă. Totuși, diferențele profunde între cele două regimuri rezidă din raportarea la parlamentarism și la chestiunea evreiască. Bunăoară, Metaxas însuși (al cărui regim profund antiparlamentar exalta trăsăturile unei așa numite A Treia Civilizații Elene, în cadrul căreia „rasa greacă“ avea rolul de a civiliza lumea) afirma, într-o scrisoare adresată comunității evreiești din Atena că fusese profund mișcat de susținerea pe care regimul o primea din partea populației evreiești.
Revenind la lucrarea de față, sunt de subliniat referirile in extenso (p. 388) privind raportarea lui Horthy la evenimentele revoluționare din 1956 (care îl surprind pe fostul regent în ultima parte a exilului și vieții, în exilul portughez (Horthy s-a bucurat de brațul binevoitor întins de Portugalia lui Antonio de Oliveira Salazar fostului regent al Ungariei, într-o perioadă când prezența sa era ne-agreată oriunde altundeva în Europa postbelică). Preocupat de evoluția evenimentelor, Horthy a încercat să determine reacții ferme de sprijin din partea Occidentului, inclusiv prin trimiterea de scrisori către diferiți lideri din epocă, de la președintele SUA (D. Eisenhower) la Secretarul General al ONU. Deznodământul evenimentelor l-a afectat profund pe Horthy, ale cărui așteptări și entuziasm inițiale au fost urmate de debusolarea vecină cu deprimarea.
Evaluând evoluțiile specifice ale regimului Horthy, se poate spune că acesta a avut ca principală țintă revizuirea prevederilor tratatului de la Trianon (obiectiv de altfel asumat deschis); în acest scop, Horthy a folosit cu abilitate și răbdare susținerea germană ca pe un vehicul pentru atingerea (cu succes, chiar dacă unul efemer) obiectivelor sale în plan extern.
În altă ordine de idei, este de analizat valorizarea profundă a personalității amiralului Horthy în Ungaria zilelor noastre, începând cu retorica Fidesz și a premierului Ungariei, Viktor Orban, și continuând cu ecoul acestora în diferite cercuri ale societății ungare contemporane. Și din acest motiv, lucrarea de față este una cu atât mai importantă și binevenită, pentru a putea descifra și înțelege, măcar în parte, originea (și mai ales catalizatorii) unor astfel de manifestări din prezent.