Centenar Danuta Bieńkowska 1920-1992

Danuta Bieńkowska a făcut parte din spe­cia polonezilor rari și generoși. A leșilor de mult dispăruți, dar care, urmare a greutăților îndurate, a înțelepciunii și necazurilor prin care au trecut, au învățat și au prețuit valoarea umană a recunoștinței, cu tot ce înseamnă și are mai de preț aceas­ta. Mai mult, distinsa scriitoare varșoviană s-a manifestat în această materie ca o rara avis, având în suflet vocația prieteniei, manifestată față de România și valorile ei culturale până la sfârșitul vieții.

O mare filoromâncă

Dintotdeauna am asociat-o pe Danuta Bieńkowska – ca filoromâncă – cu marele filopolonez român, Nicolae Iorga, cu neîntrecutul cărturar și popularizator al valorilor poloneze, trecute și contemporane lui, în paginile „Neamului Românesc“, și nu numai, după cum și scriitoarea și traducătoarea varșoviană a rămas toată viața o mare prietenă a poporului român. Și era mândră de acest lucru, fapt pe care îl mărturisea cu fiecare prilej.

Modestia și sufletul cald al acestei mari Doamne m-a apropiat de persoana ei, începând din anii șaizeci ai secolului trecut; cu aceleași sentimente am rămas până la trecerea ei în nemurire, în 1992. Aceleași gânduri de stimă și prețuire mai dăinuie și azi în inima mea. Sufletul ei mare, nu numai pe mine m-a copleșit, pe umilul student de odinioară, pe atașatul sau ministrul plenipotențiar român la Varșovia de mai târziu, ci pe mai toți scriitorii români în vogă ai secolului trecut, de la Geo Bogza și D. R. Popescu până la Zaharia Stancu și Constantin Țoiu, pe toți cei peste 100 de creatori cărora le-a răspândit creația în limba lui Mickiewicz.

A tradus cât toți traducătorii polonezi de azi la un loc

La centenarul nașterii ei, la 31 ianuarie 2020, privesc cu admirație la rafturile întinse cu lucrările semnate de Danuta Bieńkowska din bibliotecă și pot afirma fără teama de a greși că acest prolific creator și Om de cultură polonez a trăit o jumătate de secol pentru România, manifestându-se drept cel mai mare vector cultural românesc în Polonia. Ea a fost un veritabil Centru Cultural, devenind o instituție nepereche pe Odra și Vistula. Fără tăgadă, pot afirma că ea nu a avut seamăn în Polonia; cumva doar în persoana marelui poliglot Ireneusz Kania, despre înfăptuirile căruia am amintit în paginile României Literare nu de mult timp. A fost printre puținii literați polonezi, care a trăit din scris și din popularizarea României. Azi statul român /contribuabilul/ plătește la Varșovia o gloată de funcționari care nu realizează nici a zecea parte din ceea ce făcea ea.

Autoarea mărturisirii zguduitoare Am învins! a tradus din literatura română, timp de mai bine de patruzeci de ani, aproape cât toți traducătorii polonezi contemporani la un loc. Nimic din ceea ce reprezenta pentru vremurile sale o valoare incontestabilă în cultura românească nu i-a fost străin și n-a ezitat să se apropie de ea și să o împărtășească conaționalilor săi cu har, căldură și fior literar și artistic.

Absolventă a Școlii de Medicină românești

Obârșia recunoștinței sale venea din faptul că poporul român, mai ales cel de jos, a primit-o în tinerețea ei ca pe propriul său copil. A ajuns în România, în perioada cea mai grea a tinereții sale, cu valul celor aproape 100 000 de emgiranți polonezi, în septembrie 1939, aceștia primiți fiind cu pâine și sare, cu lacrimi în ochi pentru ceea ce poporul polonez îndura și cu care s-a solidarizat din primele clipe.

De la vlădică /de la șeful statului, întreg guvernul, armata și întreg patrimoniul cultural/ până la opincă, toți au fost primiți în Carpații României ca frați: de la Siret la București și Constanța, de la Galați la Cluj, Craiova, Ploiești sau Mehedinți. Printre ei și sufletul sensibil, harnic și plin de dăruire, al tinerei dornice să își desăvârșească pregătirea, chemarea ei juvenilă fiind de a alina suferințele semenilor, de a fi medic. Scrierea amintită: Am învins! – și care va trebui tradusă în românește, confirmă cu prisosință acest lucru. Danuta Bieńkowska n-a trecut, precum alți confrați de-ai săi, cu mare ușurință peste sentimentele de înalt umanism ale celor care au întâmpinat-o cu tot ce le-a stat în putință în plin război devastator pentru omenire.

Bieńkowska a venit în România, studentă fiind în al doilea an la Facultatea de Medicină din Poznań. A început imediat să lucreze ca soră medicală la Spitalul orășenesc din Buzău. Remarcându-i dăruirea și capacitatea, medicii buzoieni Mihu și Mitacu au îndemnat-o să meargă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București. Aici decanul a închis ochii, cum au făcut-o toți românii cu refugiații polonezi, în momentul în care aceștia nu aveau documentele în regulă. Și au admis-o fără nici cea mai mică reticiență să frecventeze studiile universitare. Așa a intrat pe mâna unor destoinici profesori, cu sprijinul cărora și-a desăvârșit studiile, simultan practicând ca medic rezident la Spitalul Filantropia, Colentina sau Polizu, unde i-a fost dat să trăiască bombardamentele anglo-americane din aprilie 1944. Deseori, cu lacrimi în ochi îmi povestea de perioada petrecută printre români în acele timpuri îngrozitor de grele, despre solidaritatea reciprocă dintre ei. O victorie pentru ea și pentru un tânăr militar român, cu mâna dreaptă ce urma să îi fie amputată, dar pe care l-a oblojit cum a putut mai bine, salvându-i brațul de la o operație ce îi putea fi fatală.

Întoarsă în țară, a locuit la început la Wrocław (fostul Breslau german din perioada interbelică), după Tratatele de la Yalta și Potsdam, ea născută fiind în Vilniusul ocupat de ruși la 17 septembrie 1939, cei care și-au dat mâna cu hitleriștii în a patra dezmembrare a Poloniei. A debutat în presa literară poloneză, în 1946, cu povestirea Cristofor.

Geo Bogza a îndemnat-o să se dedice literaturii

În 1954, Uniunea Scriitorilor Polonezi a rugat-o să-l însoțească pe Geo Bogza în timpul vizitei pe care acesta o efectua în Polonia. Interesantă și rodnică a fost relația dintre cei doi. Autorul volumului Ioana Maria a fost cel care a îndemnat-o să se dedice nu doar literaturii proprii, ci și traducerilor din limba română. L-a ascultat, și a făcut-o cu mare succes. Nu întâmplător, așadar, Bogza a fost printre primii autori români pe care i-a tradus în limba polonă, respectiv volumul Țara de piatră și alte povestiri /1956/, după care au urmat Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă /1960/, Povestea porcului /1972/ și toate celelalte. Așadar, după cum am amintit nu o dată, talentul și l-a pus în întregime nu numai asupra creației proprii, care ocupă un loc de seamă în literatura contemporană poloneză, ci mai ales asupra răspândirii literelor românești în Polonia. Asupra acestor aspecte mă voi apleca din nou, pentru că merită.1 Fie ca aceste mărturii să le reamintească unora dintre confrații ei tineri, care ar putea să îi continue opera și n-o fac, unii motivând că ar fi ajunși la pensie. Menționez că trecerea ei la cele veșnice, căci la pensie nu a fost niciodată, a lăsat un gol imens, irecuperabil în cunoașterea culturii românești în Polonia.

Proza românească a stat cu precădere în atenția scriitoarei poloneze

Cel mai mult s-a aplecat Danuta Bieńkowska în traducerea prozei românești. În afara lui Geo Bogza și Ion Creangă, ea a tradus din: Eugen Barbu, Șoseaua Nordului, Varșovia, 1961 și Princepele), Varșovia, 1979; G. Călinescu, Scrinul negru, Varșovia, 1962 și Bietul Ioanide), Varșovia, 1973; Viața lui Mihai Eminescu cu inspiratul titlu: Poetul dragostei, Varșovia, 1977; Al. I. Ștefănescu, Să nu alergi singur prin ploaie, Varșovia, 1963; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche), Varșovia, 1968; Cezar Petrescu, Fram, ursul polar, Varșovia, 1968; Alecu Ivan Ghilia, Nopți fără somn, Varșovia, 1969; Alexandru Ivasiuc, Vestibul, Varșovia, 1970; I.L. Caragiale, Abu-Hasan, Varșovia, 1972; Liviu Rebreanu, Ion, Varșovia, 1972; Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit), Varșovia, 1972; Jean Bart, Europolis, Gdansk, Nu ucideți femeile), Varșovia, 1974; Vintilă Corbul, Dinastia Sunderland-Beauclair, I-II, Varșovia, 1975-1980 și Hollywood, iadul visurilor, Katowice, 1992; Ion Marin Sadoveanu, Sfârșit de veac în București, Varșovia, 1976; Constantin Chiriță, Aripi de zăpadă, Varșovia, 1977; Mircea Sântimbreanu, Recreația mare, Varșovia, 1978 (în colaborare); Romulus Vulcănescu, Coloana infinită), Varșovia, 1979; Mircea Radu Iacoban, Departe, Varșovia, 1980; Cătălin Bursaci, Prima carte, ultima carte, Varșovia, 1982; V.A. Gheorghiu, Realitate și ficțiune, Varșovia, 1984; Sugestia, Varșovia, 1987; Constantin Țoiu, Galeria cu viță sălbatică, Varșovia, 1985.

Îndrăznesc să spun că fără opera clasicilor români traduși de Doamna Danuta Bieńkowska în polonă, fără Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, D. R. Popescu, Al. Ivasiuc, Eugen Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Constantin Țoiu și alții, literatura polonă ar fi fost foarte săracă, la fel și fără traducerile din lirica românească puse de ea în pagină, de la Dosoftei la Ștefan Aug. Doinaș, asupra cărora voi reveni.

A tradus cam tot ceea ce avea reprezentativ dramaturgia românească până în anii 80 ai secolului trecut

Danuta Bieńkowska a transpus în limba polonă aproximativ 100 de piese de teatru și scenarii radiofonice, multe din ele pentru copii, jucate fiind în mai toate teatrele de pe teritoriul Poloniei, prezentate fiind și la radiodifuziunea poloneză, cu sprijinul redactorului principal, Ludmiła Marjańska, scriitoare cu un calibru moral asemănător, prietenă statornică și ea a Românei, traducătoarea Luceafărului eminescian în polonă, după transpunerea literară făcută de prietena sa.

Din lunga listă pe care am avut-o la îndemână cândva în discuțiile pe care le purtam cu directorii unor teatre, voi aminti mai jos numai titlurile pieselor publicate în cunoscuta revistă de teatru „Dialog“, aceste traduceri în sine fiind un eveniment cultural, în România lipsind o asemenea publicație. Textele rămân consemnate pentru vecie ca material de referință pentru cei interesați să le monteze în continuare pe scene poloneze. Regret că proiectul nostru de a întocmi o Antologie de teatru românesc pentru cititorul polonez n-a prins viață. Atunci, când personal am încercat întocmirea unui asemenea instrumentar, aveam să constatat că editurile poloneze acceptau cu greu tipărirea unor asemenea texte, considerând a fi suficientă publicarea lor în revista amintită mai sus. Pentru posteritate redau titlurile piselor de teatru românești, traduse și publicate de Danuta Bieńkowska în presa de specialitate poloneză: George Ciprian, Capul de rățoi, „Dialog“ (Varșovia), 1973; Iosif Naghiu, Întunericul, „Dialog“ (Varșovia), 1971; Dumitru Solomon, Diogene câinele, „Dialog“ (Varșovia), 1975; Paul Cornel Chitic, Europa, aport, „Dialog“ (Varșovia), 1984; Marin Sorescu, Iona, „Dialog“ Varșovia, 1969; A treia țeapă, „Dialog“ (Varșovia, 1991.

N-am uitat cum, după apariția în revista „Luceafărul“ a textului Iona de Marin Sorescu, am sunat-o și i-am povestit entuziasmat conținutul și forma textului sorescian de excepție pe care tocmai îl terminasem de citit. Nu numai că l-a tradus și publicat în scurt timp, dar am acționat împreună pe lângă directorul Teatrului din dgoszcz, care a montat piesa peste câteva luni într-o frumoasă montare jucată fiind cu mare succes câteva stagiuni.

Importante exegeze de popularizare a istoriei, literaturii și culturii românești

Danuta Bieńkowska este primul om de cultură din Polonia, care, după 1945, a întocmit un compendiu de istorie și cultură românească intitulat: De la Traian la democrația populară, publicat în 1953, volum care a ținut timp de aproape două decenii, până la apariției Istoriei României, operă întocmită de Juliusz Demel, principala lucrare de referință din acest domeniu tipărită în Polonia, carte despre care renumitul istoric a avut numai cuvinte de laudă în prefața compendiului său, pentru abordare și probitate. La fel putem spune și despre monografia Mihai Viteazul, apărută la anii 1970 la Editura Sląsk din Silezia, nu departe de locurile în care domnitorul a primit în dar un castel de la împăratul Austriei, pentru victoriile repurtate împotriva turcilor. Nu în ultimul rând, Danuta Bieńkowska a întocmit și publicat Istoria literaturii române, parte integrantă a monumentalei Istorii a literaturilor europene, editată în Polonia. Editurile din această țară au apelat la aportul ei și nu al Institutelor de literatură sau al catedrelor de românistică, care abia ieșeau la lumină. Dovadă că numai ea și nimeni altcineva reprezenta numele cel mai avizat, de referință pentru cultura românească, timp de un secol, fapt care cu regret s-a uitat deja. De aici și jalea pe care am exprimat-o cu privire la dispariția a ceea ce am denumit-o a fi: floare rară. Singurul lucru care nu i-a reușit acestei veritabile „ambasadoare a culturii românești pe Odra și Vistula“ a fost că n-a lăsat urmași pe măsură, cu toate că a încercat și acest lucru. Fără îndoială, paralel cu ea și împreună cu ea, au acționat importanți traducători precum: Kazimiera Iłłakowiczćwna, Ireneusz Kania, Janina Wrzoskowa, Zbigniew Szuperski și cam atât. Îmbucurător rămâne faptul că o pleiadă de istorici foarte harnici și talentați s-au format în această țară în ultimele două decenii: Henryk Walczak, Tadeusz Dubicki, Andrzej Koryń, Alicja Sowińska etc.

Puțină lume mai știe, în România și în Polonia, că Danuta Bieńkowska este autoarea și traducătoarea primei Antologii de basme și povestiri din Mutenia, Moldova și Transilvania și a nuvelei istorice românești, publicată la Casa editorială „Nasza ksiegarnia“, incluzând texte de referință despre: Dochia și Traian după Pop Florentin, Decebal din Miron Costin, Despre stema Moldovei și Munteniei (extrase din cunoscutul text scris de cronicarul român în limba polonă și dedicat regelui polonez Jan Sobieski; Amor și răzbunare (un fragment despre Vlad Țepeș de Lepădatu); Muma lui Ștefan cel Mare după Bolintineanu, Alexandru Lăpușneanu după Negruzzi, Doamna Chiajna după Odobescu, Meșterul Manole și Domnița Ruxandra după Nicolae Gane.2 Ne-am putea întreba dintr-o legitimă curiozitate: câte literaturi din lume au un asemenea florilegiu?

Unele din lucrările de referință și traduceri ale Danutei Bieńkowska s-ar cuveni a fi reeditate în Polonia

Lucrând la acest eseu am hotărât să o determin pe fiica sa, Ewa Bieńkowska, să se zbată pentru memoria dârzei sale mame, să ceară retipărirea acestei cărți frumos ilustrate, și – de asemenea – să intervină la Editura sileziană să retipărească monografia despre înfăptuitorul primei uniri a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei de la 1600 a Românilor supt Mihai Vodă Viteazul, cum a scris marele istoric și scriitor Nicolae Bălcescu, cel care la redactarea ei a folosit cu acribie izvoare medievale și iluministe poloneze existente încă din secolul al XIX-lea la Biblioteca Poloneză din Paris.3

La fel s-ar impune re/tipărirea Leului albastru aparținând marelui scriitor D. R. Popescu, deoarece traducerea efectuată de Danuta Bieńkowska pentru editura „Czytelnik“, nu a mai intrat sub tipar după 1989. Cu siguranță schițele respective s-ar constitui într-un volum care ar putea face mai rotundă imagina literaturii române în Polonia. La fel, dacă închistarea editorială de odinioară privind publicarea textelor de dramaturgie a mai slăbit, ar trebui reluat proiectul tipăririi unei Antologii de teatru românesc.

______________________

1 Vezi Nicolae Mareș, M-am simțit – ca întotdeauna în România – extraordinar, România literară nr. 24 din 12 iunie 1969; idem în Încă Polonia… Editura Colosseum &Prut Internațional, pp. 326-328

2 Nicolae Mareș, Ibidem, pp. 238-239; România literară, 41/1984

3 Idem, România literară nr. 41/1984