Statutul literar al vieţilor romanţate a stat mereu sub semnul ambiguităţii. „Situaţia estetică a biografiei romanţate – scrie G. Călinescu în Istoria sa – trebuie clarificată o dată pentru totdeauna.” Prilejul folosit este comentarea Romanului lui Eminescu de Cezar Petrescu: „lunga scriere e lipsită de orice interes artistic. […] Totul este în chip grotesc inventat.” Nu mai clement vor fi tratate romanele lui E. Lovinescu, Mite şi Bălăuca: „Cum e cu putinţă ca un critic de fineţea lui să îmbrăţişeze detestabilul gen al vieţilor romanţate rămîne o enigmă a complexităţii umane.” „Biografia romanţată propriu-zisă – conchide G. Călinescu – este o scriere în care pe un cadru cronologic relativ exact se inventează situaţii şi dialoguri. Hibriditatea genului este evidentă numaidecît.” Criticul nu omite totuşi să-i amintească pe André Maurois, Emil Ludwig şi Stefan Zweig, care nu pot fi învinuiţi, în vieţile pe care le-au scris, de inventarea unor situaţii sau dialoguri. Biografiile compuse de André Maurois se vînd, ce-i drept, sub eticheta de „biografii romanţate”, deşi suportul lor documentar nu e cu nimic mai prejos decît acela al unei biografii ştiinţifice. Indicarea surselor la Lélia sau Viaţa lui George Sand ocupă aproape o pagină din Cuvînt înainte, iar despre soţia autorului aflăm că „a cercetat şi a clasat munţi de scrisori, arhive şi documente”. Deosebirea ar putea consta în fluenţa naraţiunii, în arta portretului şi în lipsa aparatului critic.
Dar iată că o carte apărută recent (Bogdan-Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019) sfărîmă cu totul cadrul tipologic schiţat mai sus şi ne oferă o replică inclasificabilă a formulelor evocate anterior. Construcţia epică are în centru un erou-narator, care leagă şi dezleagă toate firele. Respectivul îi expediază unui fost profesor al său de la Litere un plic primit de la o bătrînă doamnă, strănepoata menajerei berlineze a lui Caragiale, care ar fi însoţit în ţară familia scriitorului după încetarea lui din viaţă. Menajera şi-ar fi însuşit plicul chiar în ziua morţii lui Caragiale. Pe plic scria „Către Herr Doktor Philologikus Paul von Zarifoupolos” [corect: „Zarifopoulos”], cu adaosul subliniat „A nu se trimete”. Strănepoata cunoaşte conţinutul plicului („O foarte lungă scrisoare şi foarte personală, ca o poveste de viaţă, o… autobiografie”) şi, ca atare, îl încredinţează naratorului, pentru ca acesta, după peste un secol, să-l scoată la lumină. Mesajul introductiv adresat de narator profesorului („Sunteţi […] singurul om care posedă decenţa şi pregătirea necesare pentru a judeca şi a lua o hotărîre umană legată de pachetul pe care-l ţineţi în mînă”) se încheie cu următoarele precizări: „Ceea ce urmează este chiar scrisoarea lui Caragiale, aşa cum am primit-o, avînd doar cîteva adnotări necesare înţelegerii unor aluzii sau trimiteri la diverse persoane, inaccesibile cititorului de astăzi.“ Cu alte cuvinte, naratorul anulează tacit calitatea de filtru decizional pe care anterior o acordase profesorului şi adaugă manuscrisului explicaţii adresate marelui public, subînţelegînd prin aceasta că textul va lua calea tiparului. Totuşi unele note nu sînt destinate publicului, ci tot „domnului profesor” (p.77, 80, 112, 129, 156). Ceva, parcă, nu-i în regulă, dar să trecem peste asta. Manuscrisul conţine trei scrisori, de dimensiuni crescătoare: prima ocupă paginile 19-32, a doua 33-78, a treia 79-186. Autorul e documentat mulţumitor, dar fără suficient discernămînt, în privinţa biografiei lui Caragiale şi mimează destul de abil stilul scrisorilor lui către Paul Zarifopol. Nedumerirea principală vizează caracterul plauzibil al unei autobiografii pe care Caragiale, în pragul sfîrşitului, o trimite unui om care ştia mai totul dinainte. „Zarifopol – scrie Şerban Cioculescu – a fost […] adevăratul confident al marelui scriitor în ultimii săi ani.“ Contactele frecvente ale celor doi, la Berlin sau Leipzig, şi corespondenţa susţinută din acest interval nu prea lasă loc ideii că vreunul din evenimentele majore ale vieţii lui Caragiale i-ar fi rămas necunoscut lui Zarifopol. Totuşi, în cartea de care ne ocupăm, scriitorul îi povesteşte prietenului său mai tînăr lucruri ajunse demult la cunoştinţa contemporanilor, cum ar fi relaţiile lui cu Junimea şi cu Maiorescu, episodul cu Veronica Micle, directoratul Teatrului Naţional, întreprinderile comerciale eşuate, procesul Caion ş.a.m.d., ş.a.m.d. Acesta să fi fost tîlcul ascuns – ca să riscăm o ipoteză – al inscripţiei de pe plic „A nu se trimete”? Altfel spus: Caragiale se descarcă sufleteşte într-o scrisoare adresată formal lui Zarifopol, dar în realitate destinată doar sieşi? Întrebarea rămîne deschisă. La fel, cea privind lipsa oricărei referiri la momentul culminant al carierei scriitorului: premiera Scrisorii pierdute.
Autorului nu-i lipseşte o anume capacitate intuitivă privind mişcările sufleteşti ale lui Caragiale, relaţiile sale cu mediul, ezitările şi deciziile, impulsul orientării lui literare: „Am înţeles destul de repede că n-am nici geniu, nici talent în poezia lirică şi că trebuie să-mi canalizez energiile într-altă parte. Eram înconjurat de poezie proastă prin redacţii şi-n tipografii, curgea cerneala ieftină ca apa Dîmboviţei şi atîta m-a scîrbit excesul acesta de prost-gust şi oh şi ah şi istorie naţională măreaţă că am început s-o iau la forfecat şi-am descoperit că-i mult mai pe structura sufletului meu s-o parodiez şi s-o iau în derîdere decît să mimez a poetiza.” O menţiune pozitivă se cuvine modului în care e înfăţişată aventura lui Caragiale cu Veronica Micle, redusă la adevăratele ei dimensiuni. Din păcate autorul acordă credit, poate din raţiuni comerciale, unei legende sordide pe care o debita pe la chefuri Alexandru Piru în faţa publicului său predilect, alcătuit din semidocţi şi din politruci: pasămite, că între Caragiale şi Cella Delavrancea ar fi existat o relaţie ilicită, „legătură consimţită de Alexandrina, soţia”. Felul cum e înscenată în carte povestea devine, spus pe şleau, dezgustător: faptele se consumă în camera de culcare a lui Caragiale, lipită de dormitorul soţiei, care ascultă dindărătul unei uşi! Eticheta pe care o impune aici textul copiază titlul unui articol al lui Caragiale: Lipsă de pietate şi de gust.
Mai departe. Cititorul zăboveşte nedumerit asupra unor pasaje ca acestea : „m-am culcat la 4 azi noapte (audiţie in extenso Bach)”; „am audiat ieri cu furori Orfeul jidanului de Offenbach. E mare, domnule !”; „Ascultat aseară cu Didina, Luki şi Tushki [sic!] Messiah, oratoriul lui Haendel”; „Ghici, coane Pavălucă, ce cîntă cînd îţi scriu acum? Uvertura…Wilhelm Tell…” Ce să înţelegem de aici? Că, la Berlin, familia Caragiale dispunea de un aparat de radio?! O năzbîtie mai mare decît asta ar fi greu de imaginat. Prima transmisie muzicală radiofonică a avut loc în noiembrie 1922, cînd s-a difuzat un concert al orchestrei filarmonice din New York.
Autorul ia în serios legenda unui „strămoş de-al nostru de prin părţile macedonene, cari în timpul resbelului ruso-turc s-ar fi strecurat în Ţara Românească. […] Îl chema Vlidico Caragiale” (p. 29-30). La p.35 ne întîlnim cu Natis1, fiul lui Vlidico, iar la p.37, în notă, citim : „Povestea aceasta [ a transformării numelui „Caragea” în „Caragiale”], purtînd parfumul oralităţii, a fost preluată şi de primii biografi romanţioşi ai lui Caragiale, B. Jordan şi Lucian Predescu.” Dar de unde au preluat-o ? Nu e nici un secret : de la impenitentul fabricant de falsuri literare Octav Minar (Caragiale. Omul şi opera. Socec, f.a.). Ne întoarcem aşadar, în 2019, la născocirile unui asemenea personaj imund ?! Şi ce ar putea să însemne că povestea „a fost preluată şi [s.m.] de primii biografi romanţioşi ai lui Caragiale”? Că autorul contemporan se plasează în aceeaşi familie cu ei? N-ar fi opţiunea cea mai fericită. Bogdan-Alexandru Stănescu a obţinut, în 2012, un doctorat în filologie şi ar fi fost de aşteptat din partea lui mai multă rigoare în trierea şi folosirea surselor. Fie chiar şi într-o biografie romanţată.
__________________
1 „Pretinsul Natis, numele său e luat după ureche, ca diminutiv eronat al lui Ştefan, adevărata prescurtare fiind Nakis, de la Ştefanakis, cum i se va fi spunînd lui Ştefan, tatăl lui Luca” (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, ediţia a III-a, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 6).